Arhimandritul Sava Tutunov, responsabil adjunct pentru serviciile administrative ale Patriarhiei Moscovei, meditează la modul în care putem păstra legăturile cu țara atunci când locuim în străinătate. Poate dorul pentru pământul țării noastre să ne conducă la dorința de a ajunge în Patria cerească?
Putem face aprecieri de ordin moral ale acestor fenomene migratorii? Fiecare caz este individual, fiecare are motivele sale, destinul său. Căile Domnului sunt tainice. Dar cred că dacă cineva care alege să plece în străinătate nu se pune în poziție de acuzator, nu aruncă declarații cum că în țară totul este groaznic, ci recunoaște că pleacă pentru că nu se simte el bine aici, asta înseamnă că această persoană alege o abordare responsabilă. Iar compatrioții rămași nu se vor simți disprețuiți cum că ar fi de acord să trăiască în condiții atât de rele.
Cei care părăsesc țara sunt doar o minoritate.
Mai devreme sau mai târziu, cu toții ne părăsim căminul sau părinții care ne-au crescut. Dar părăsirea casei nu este comparabilă cu plecarea din țară. Dacă spuneți alor voștri : ”Plec, rup toate legăturile cu voi pentru că nu-mi mai dați nimic, nicio bucurie, nu sunteți liberi”, oare nu vor fi ei ofensați? Dar dacă spuneți că ați hotărât să plecați de acasă pentru că a sosit timpul să locuiți singur, să vă continuați studiile, să găsiți un loc de muncă interesant, în timp ce părinții vă rămân la fel de dragi, situația va fi cu totul altfel. Poate că va fi și trist, dar e omenește de înțeles.
Menținerea contactelor este esențială pentru cineva care pleacă să locuiască în străinătate.
V-ați părăsit părinții, dar vă gândiți la ei și aveți grijă de ei. Părinții sunt pensionari și îi ajutați. Priviți cum se comportă diasporele puternice: cea armeană, greacă, ori cipriotă. Toate continuă să păstreze legătura cu țara lor de origine, dar nu numai că o păstrează, dar îi ajută considerabil pe cei de acasă. E greu de imaginat un grec sau un armean care să-și defăimeze țara. Pentru ei, e posibil ca țara să o fi părăsit strămoșii lor, dar este încă țara natală. Viziunea despre regim, despre conducători, poate fi critică, dar țara ca loc natal este de neprihănit. Nu există ostilități între cei care au plecat și cei care au rămas.
Însă la noi în țară această opoziție există. Oamenii noștri – subliniez: nu toți, poate că cea mai mică parte, însă cea mai zgomotoasă – nu numai că pleacă spunând ”totul e rău în țară!”, dar își ponegresc patria și peste granițe în mod public sau în cercuri restrânse. Fluxul acesta negativ poate fi urmărit curgând pe forumurile din țară sau străinătate.
Se întâmplă adesea ca după ce o persoană a plecat iritată din țară, în exil, cu toate așteptările împlinite - un serviciu bun, bine plătit, realizare de sine, integrare în societate, mediu cultural favorabil - să înceapă deodată să îi fie dor de țară. Iar această nostalgie poate favoriza conștientizarea faptului că țara din care a plecat este țara natală, e acasă. Este dificil să mai dea înapoi când persoana s-a ancorat în acea viață.
Dar în acest stadiu începe adesea o nouă etapă : emigrantul se grăbește spre centrele culturale naționale, iar adesea în diaspora merge la biserică, unde nu a mers atunci când se afla în țară. Iată calea către Patria cerească, prin dorul de patria pământească.
Desigur, creștinii nu au decât o patrie, patria cerească.
Iar pentru a o atinge este nevoie de o anumită maturitate, iar cea care ne aduce această maturitate este Biserica, ca Trup tainic al lui Hristos și ca o comunitate de oameni care trăiesc pe acest pământ, uniți prin patrie, cultură, tradiții. E greșit atunci când Biserica și Ortodoxia încearcă să se restrângă sau să se identifice cu factorul național. Dar nu este corect nici să se niveleze tradițiile culturale și naționale, care sunt apropiate și dragi oamenilor care formează Biserica. Dacă Biserica le ignoră, riscă să se înstrăineze.
Trebuie să amintim și că Apostolul Pavel, care a spus că în Hristos ”nu mai este nici iudeu, nici elin” și pe care îl numim apostolul neamurilor, nu s-a ferit niciodată să vorbească despre dragostea sa către poporul evreu.
După convertire, Pavel a petrecut aproape întreaga sa viață nu în Palestina natală, ci în pământul neamurilor, ca emigrant, cum am spune astăzi. Dar întreaga sa viață l-a durut sufletul pentru evrei, poporul său, în ciuda numeroaselor conflicte cu ei.
Pavel era pregătit să sufere pentru ei, chiar cu prețul de a fi îndepărtat de Dumnezeu, sacrificându-se pentru ca evreii să vină la Dumnezeu : ”mare-mi este întristarea și necurmată durerea inimii; căci aș fi dorit ca eu însumi să fiu anatema de la Hristos, de dragul fraților mei cei de un neam cu mine după trup, care sunt Israeliți, ale cărora sunt înfierea și slava și legămintele și darea legii și închinarea și făgăduințele; ai cărora sunt părinții și din care, după trup, e Hristos, Cel ce peste toate este Dumnezeu binecuvăntat în veci . Amin!” (Romani 9, 2-5).http://www.doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu