În fiecare an, pe 21 mai, creștinătatea îi cinstește pe Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena, ca pe niște Apostoli ai creștinismului.
Anul acesta este un an jubiliar: se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de la Milan. Asemenea Sfinților, documentul are semnificație istorică, contemporană, provocatoare și europeană.
Motivele pentru care cei doi sunt cinstiți ca niște Apostoli sunt numeroase. Încerc o trecere rapidă în revistă a câtorva, care au avut un impact major asupra creștinismului.
Sf. Elena a găsit lemnul Sf. Cruci pe care a fost Răstignit Domnul (de aceea a fost supranumită și Elena Crucii) și a inițiat construcția câtorva biserici în locurile de importanță maximă: Mormântul de la Ierusalim, Bethleem, Muntele Măslinilor (locul unde Hristos ne-a învățat „Tatăl nostru“) etc.
Dar ea a fost și sfetnicul creștin al fiului ei, Împăratul Constantin, supranumit cel Mare.
La rândul său, acesta a pus bazele unei relații de dialog între Biserică și autoritățile lumești, la vremea aceea imperiale.
Astfel, adoptând o poziție de toleranță religioasă, contrară mentalităților vremii, a dat celebrul Edict de la Milan (313) prin care creștinismul era scos din rândul religiilor ilegale.
Apoi s-a preocupat îndeaproape de lucrările Sinodului I Ecumenic, care a stabilit calitatea divino-umană a Mântuitorului. Dincolo de evlavia sa,Împăratul avea și un motiv administrativ: nevoia de pace socială și armonie, întrucât polemicile dintre taberele adverse ajunseseră la cote problematice.
Prin toate acestea și multe altele, cei doi Sfinți Împărați au pus, practic, bazele dezvoltării ulterioare a civilizației creștine. Dar și atunci, ca și acum, s-au găsit destule voci care să critice activitatea și importanța acordată.
Motivul este unul simplu: creștinismul, prin valorile propovăduite, deseori deranjează. Însă multe dintre acuze (dacă nu cumva toate) au consistența unei găuri de covrig, deoarece nu poți acuza binele că dorește răul.
Bunăoară, se susține că, de fapt, creștinismul este invenția dictatorială a lui Constantin cel Mare. Dincolo de faptul că ipoteza seamănă izbitor de tare cu teoria „religia, ca metodă de control“ nu-ți rămâne decât să mori de râs, nu alta.
Mă întreb, până la el, de ce or fi murit milioane de creștini timp de trei secole? Dar inițiativele de dinaintea lui Constantin ce rost au mai avut?
Nerva (96-98), Alexandru Sever (225-235), Filip Arabul (224-249), Gallienus (260-268) stau mărturie și azi că, uneori, dorința de a face bine este acuzată, securistic, de dictatură.
Dar avem și chestiuni mai serioase, ca de exemplu relația Biserica-Stat (autorități). Dacă Împăratul a înțeles că, creștinismul are un important rol social, alții (contemporani chiar) au răstălmăcit această viziune. Iată cum:
Unii susțineau că Împăratul a fost șmecher și s-a folosit de Biserică în scopuri electorale, bazându-se greșit pe niște accidente ulterioare, reale dar de nedorit în relația bizantinilor cu clerul.
Teoria asta s-a propagat până în zilele noastre, căci unii se arată foarte iritați de orice încercare de cooperare între autorități și Biserică.
Alții s-au gândit ei că, de fapt, Biserica a profitat de asa-zise slăbiciuni evlavioase ale Împăratului, și și-a cam asumat rolul de „Stat în Stat“. Teoria apare și astăzi în criticile anticlericale.
Mai mult, Sfinții Împărați au demonstrat că autoritatea statală se poate desăvârși ea însăși, când reprezentanții ei împlinesc binele, dreptatea si iubirea.
Astăzi, când ne încăpățânăm să susținem că autoritatea trebuie să fie „laică“, ajungem într-o fundătură: negând posibilitatea și chemarea la sfințenie a autorităților, le dăm șansa de a deveni opusul. După care ne mai întrebăm naiv de ce ne conduc prost.
Mai vreți un exemplu? Constantin și Elena au înțeles bine valoarea pro-life a creștinismului. Astăzi însă, avem de-a face cu susțineri ale morții culmea, în numele vieții.
Recentele critici aduse inițiativei europene „Unul dintre noi“ (care dorește stoparea crimei embrionare, în numele progresului științific) mi se par concludente pentru mentalități egolatre de tipul „te ucid pe tine, ca sa ma salvez pe mine“.
Ceea ce mi se pare însă grav, de-a dreptul, este că astăzi, Europa, în mare parte fosta Imperiu Roman de Apus și de Rasarit, se face că plouă și își neagă rădăcinile creștine.
În schimb, cultivă discriminarea pozitivă a unor valori reprezentate de grupuri minoritare sau interese financiare (vezi recenta întâlnire între Angela Merkel si papa Francisc). Ajungem astfel, la un paradox: în numele toleranței, Europa trădează creștinismul. Curat anti-apostolat creștin.
Prin urmare, se cuvine a actualiza o celebra întrebare a unui european (Sienkiewicz): Quo vadis, Europa?
PS. Legăturile noastre cu Constantin cel Mare sunt dovedite chiar și de numele orașului Constanța, care este denumit după numele surorii Împăratului: Constantiana.
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu