În părţile Siriei era o cetate ce se
numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, în numele Sfîntului
Marelui Mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de felul acela,
din care s-ar fi putut face stîlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din
alte părţi depărtate se aduceau pe mare stîlpi de preţ. Deci, mulţi din
cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca să
cumpere stîlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o
femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osîrdie şi credinţă către
Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca din sărăcia sa, să cumpere
pentru biserica sfîntului un stîlp. Şi, cumpărînd dintr-un loc un stîlp
ales, l-a adus la malul mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea
Ramel, cumpărînd cîţiva stîlpi îi punea în corabie; şi a rugat mult
femeia pe omul acela, să-i ia şi stîlpul ei în corabie, împreună cu
ceilalţi şi să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu i-a ascultat
rugămintea şi nu i-a luat stîlpul ei; ci, aruncînd în corabie numai
stîlpii săi, a plecat. Atunci femeia aceea, aruncîndu-se la pămînt,
plîngea cu jale şi chema în ajutor pe Sfîntul Mare Mucenic, ca să
rînduiască precum ştie el, ca şi stîlpul ei să fie dus în Ramel, la
biserica lui.
Astfel femeia, mîhnindu-se şi plîngînd, a adormit şi i
s-a arătat în vis Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod,
mergînd călare şi ridicînd-o de la pămînt, i-a zis: "Spune-mi de ce te
mîhneşti, o, femeie?" Iar ea i-a spus pricina durerii sale şi a văzut pe
sfînt descălecînd de pe cal şi zicînd către dînsa: "Unde voieşti să-ţi
pui stîlpul?" Iar ea a zis: "În partea dreaptă a bisericii". Şi îndată
sfîntul a scris cu degetul său pe stîlp astfel: "Stîlpul acesta al
văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintîi
stîlp, ca să fie acesta al doilea". Aceasta scriind, a zis către femeie:
"Ajută-mi tu singură".
Şi, apucînd ei stîlpul, piatra s-a uşurat şi de către
amîndoi a fost aruncată în mare. Aceasta văzînd-o femeia în vedenia
somnului şi deşteptîndu-se, n-a găsit stîlpul în locul acela. Dar
punîndu-şi nădejdea către Dumnezeu şi spre Sfîntul Gheorghe, robul Lui, a
pornit pe cale spre casa sa. Şi mai înainte de întoarcerea ei, precum
şi a corabiei, adică îndată după acea vedenie din somn, chiar a doua zi
s-a găsit stîlpul ei pe malul mării, în Ramel. Apoi după ce a sosit
bărbatul acela, care îşi ducea stîlpii în corabie şi a ieşit la mal, a
văzut stîlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră
de degetul sfîntului foarte bine, ca şi cum literele ar fi fost
însemnate pe lut. Atunci s-a minunat foarte şi cunoscînd minunea ce se
făcuse de sfîntul mare mucenic şi pricepînd greşeala sa, se căia că
trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la sfînt, prin
multe rugăciuni, ceea ce a şi dobîndit de la el, arătîndu-i-se în
vedenie. Deci stîlpul acela al văduvei s-a pus în acel loc în care s-a
poruncit, spre pomenirea femeii şi spre arătarea minunii făcute de
marele mucenic, dar mai ales spre slava izvorului minunilor lui Hristos,
Dumnezeul nostru.
După mulţi ani, saracinii luînd Siria sub stăpînirea
lor, s-a întîmplat în cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a
Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta:
Un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, au
intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei, şi văzînd icoana
Sfîntului Gheorghe şi pe preot stînd înaintea ei şi închinîndu-se şi
săvîrşind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba
saracinilor: "Vedeţi pe acest nebun, ce face? Se roagă la scîndură.
Aduce-ţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scîndura aceea". Şi îndată
i-au adus un arc, pe care el, stînd dinapoia tuturor, l-a încordat şi a
aruncat o săgeată asupra icoanei mucenicului; iar săgeata n-a zburat
spre icoană, ci în sus şi căzînd din înălţime, a lovit pe saracinul
acela în mînă şi i-a rănit-o.
Deci, a ieşit îndată afară, ducîndu-se acasă,
durîndu-l mîna foarte şi curgîndu-i mult sînge; apoi se umflase şi
striga suspinînd, fiind cuprins de o durere de moarte. Şi avea în casa
sa nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care chemîndu-le, le-a
zis: "Am fost în biserica Sfîntului vostru Gheorghe şi am vrut să-i
săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcîndu-se
săgeata, mi-a rănit mîna şi iată mor de nesuferită durere". Iar ele i-au
zis: "Oare ţi se pare că ai făcut bine, îndrăznind să loveşti chipul
sfîntului mucenic?" Zis-a saracinul: "Au doară are putere chipul acela,
să mă facă astfel, precum sînt acum de bolnav?" Slujnicele au răspuns:
"Noi sîntem neînvăţate şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă un preot
şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi". Barbarul a ascultat
sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi a zis: "Vreau să ştiu ce
putere are scîndura aceea sau icoana, căreia te închini tu?" A răspuns
preotul: "Eu nu mă închinam scîndurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul
tuturor, mă rugam celui închipuit pe scîndură cu chipul Sfîntului
Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către
Dumnezeu".
Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el
Dumnezeul vostru?" Răspuns-a preotul: "Sfîntul Gheorghe nu este
Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos,
care a fost asemenea om pămîntean ca şi noi. El multe munci a răbdat de
la păgînii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe
toate răbdîndu-le şi bine săvîrşindu-şi mărturisirea numelui lui
Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne şi minuni; iar noi,
iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne
închinăm lui, îl cuprindem şi-i sărutăm icoana, în acelaşi chip cum şi
tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi; căci avînd
îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le săruţi, ca şi cum ai avea
pe aceia înaintea ta. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu
ca pe nişte dumnezei, să nu fie aceea, ci ca pe nişte închipuiri ale
slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, precum s-a
întîmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana sfîntului
mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie şi spre învăţătura altora".
Acestea auzindu-le saracinul, a zis: "Ce voi face?
Vezi mîna mea sîngerîndă, căci groaznică durere pătimesc şi de moarte mă
apropii". Zis-a lui preotul: "De voieşti să fii viu şi întreg,
porunceşte să aducă la tine chipul Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe
şi-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu unt-delemn arzînd, să
fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi luînd untdelemn
din candelă, să ungi mîna ta cea bolnavă şi atunci să crezi că te vei
tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa". Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca
să-i aducă icoana Sfîntului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a
făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. A doua zi, după ce şi-a
uns mîna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi i s-a
tămăduit mîna.
De o minune ca aceea, mirîndu-se şi veselindu-se
barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în cărţile sale
despre Sfîntul Gheorghe. Iar preotul aducîndu-i viaţa şi pătimirea
sfîntului, i-a citit-o şi el cu luare aminte ascultînd, ţinea în mîini
icoana mucenicului, grăind către sfîntul cel închipuit pe icoană, ca şi
către un viu, zicîndu-i cu lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu, tînăr, însă
cu minte ai fost, iar eu bătrîn, dar nebun. Tu de tînăr eşti prieten a
lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrînit şi sînt lipsit de Dumnezeu. Roagă
pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu şi eu robul Său". După aceea
căzînd la picioarele preotului, îl ruga să-l învrednicească de Sfîntul
Botez. Iar preotul nu voia pentru că se temea de saracini, însă
văzîndu-i credinţa şi rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat
noaptea în taină, de frica saracinilor.
A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă
şi stînd în mijlocul cetăţii în văzul tuturor, cu multă îndrăzneală şi
cu mare glas, a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi
blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat la dînsul mulţime de
saracini şi umplîndu-se de mînie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca
nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa în scurt
timp şi-a sfîrşit fapta cea bună a mărturisirii şi a luat cununa
muceniciei, ajutîndu-i rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
În insula Melitinei era o biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, slăvită şi mare. Locuitorii acelei insule aveau obiceiul ca în toţi anii, la ziua pomenirii sfîntului, să se adune în biserica aceea, ca să serbeze praznicul mucenicului. De acest lucru aflînd agarenii din Crit (insula Creta), într-o clipă au năvălit asupra locului aceluia şi cîţi oameni au fost afară din biserică, apucînd să fugă, au scăpat din mîinile agarenilor; iar cîţi s-au aflat în biserică, pe aceia prinzîndu-i şi legîndu-i, i-au dus în robie.
A fost robit atunci şi un tînăr oarecare de acolo şi
ducîndu-l în Creta, l-au dăruit voievodului agarenilor. Iar după ce a
trecut un an, sosind praznicul sfîntului, părinţii tînărului aceluia,
deşi erau lipsiţi de fiul lor, însă nu şi-au schimbat obiceiul, ca în
toţi anii să meargă la praznic în biserica mucenicului şi să facă în
casa lor masă îndestulată întru cinstea şi pomenirea Sfîntului Gheorghe.
Deci, cînd a început a aşeza la ospăţ pe cei chemaţi, maica tînărului
robit s-a întors iar la biserică şi s-a aruncat la pămînt, plîngînd şi
rugînd pe sfîntul, ca să-l izbăvească pe fiul său din robie, precum ştie
el cu ajutorul său. Şi a fost auzită de ajutătorul cel grabnic. După ce
şi-a sfîrşit rugăciunile sale, acea femeie s-a întors la ospăţ la cei
chemaţi, iar bărbatul ei a chemat mai întîi numele Sfîntului Marelui
Mucenic Gheorghe; apoi ajutorul şi sprijinul sfîntului lăudînd, a
început a cinsti pe cei chemaţi, stînd dregătorii pregătiţi.
În acel ceas, fiul lor fiind scos de Sfîntul Gheorghe
din robie, a stat înaintea lor ţinînd în mîini un pahar cu vin, dîndu-l
maicii sale. Pentru că în ceasul acela, stînd în Crit la masa
voievodului agarenilor, turnase vinul în pahar şi-l gătea să-l dea
stăpînului lor; deodată, precum altădată Avacum, a fost răpit şi a stat
în Melitina cu paharul de vin în mînă. Văzîndu-l, toţi cei ce şedeau şi
se ospătau la masă, s-au înspăimîntat şi l-au întrebat unde a fost, de
unde a venit şi cum s-a aflat în mijlocul lor? Iar el le-a răspuns: "Am
umplut acest pahar cu vin, ca să-l dau boierului şi am fost răpit de un
bărbat prealuminat, care era călare pe cal şi m-a pus pe mine lîngă el.
Deci cu o mînă am ţinut paharul, iar cu alta mă ţineam de brîul lui; şi
astfel mă aflu aici, precum mă vedeţi". Acestea auzindu-le toţi, s-au
spăimîntat, minunîndu-se de acea slăvită minune. Apoi, sculîndu-se, au
adus mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Marelui Mucenic Gheorghe.
Despre o asemenea minune, zisă mai sus, ne spune şi
Cozma monahul, astfel: În zilele lui Vasile, împăratul grecesc, eu fiind
tînăr, stăpînul meu, voievodul la care slujeam, a fost trimis de
împărat la insula Cipru. După ce am ajuns, am auzit o minune a Sfîntului
Mare Mucenic Gheorghe, care nu de mult o făcuse în biserica lui, la
ziua praznicului. Căci spuneau locuitorii de acolo că fiul preotului,
care slujea în biserica Sfîntului Gheorghe, a fost robit de saracini, şi
la praznicul Sfîntului Gheorghe s-a aflat lîngă tatăl său în biserică,
la vremea Liturghiei. Deci voievodul, chemînd la sine pe preot şi pe
fiul lui, îl întreba cum a venit de la saracini? Iar tînărul a început
a-i spune astfel:
"Precum Dumnezeu a voit, aşa Sfîntul Gheorghe m-a
liberat. Însă eu nu ştiu cum am venit, decît ştiu numai, că am fost
robit acum trei ani de saracini. Că mă trimisese tatăl meu într-o
corabie cu alţi oameni pentru neguţătorie. Şi năvălind asupra noastră
saracinii, pe toţi ne-au robit şi am fost dus de dînşii în Palestina,
căci atunci Ierusalimul şi toată Palestina erau stăpînite de saracini.
Acolo am slujit, zicea tînărul, stăpînului meu trei ani. Şi, iată, a
optsprezecea zi este de cînd stăpînul meu mi-a poruncit să-i duc
aşternutul la baia cea de obşte, vrînd să se spele acolo. Şi
spălîndu-se, mi-a zis: "Nu mi-ai adus dulceaţă şi apă să beau?" Eu i-am
răspuns: "Nu ţi-am adus stăpîne". Iar el voia să mă prindă, ca să mă
bată. Dar eu am scăpat şi am alergat acasă la stăpîna mea şi, luînd
degrabă de la ea dulceaţă, mă întorceam spre baie la stăpîn. Şi îmi era
calea pe lîngă o curte creştinească, în care era o biserică şi se
săvîrşea în acel ceas dumnezeiasca Liturghie. Atunci am auzit, după
întîia intrare, cîntîndu-se condacul Sfîntului Gheorghe, pentru că era
praznicul lui. Auzind acea cîntare, am plîns şi am zis: "Sfinte Mare
Mucenice Gheorghe, oare n-a fost primită lui Dumnezeu şi ţie nici o
suspinare a robului tău, adică a tatălui meu? Pentru ce ai trecut cu
vederea lacrimile şi rugăciunile lui, cele făcute de el pentru mine, în
biserica ta, ca să mă fi izbăvit din această robie şi pradă?"
Aceasta zicînd, alergam spre baie, şi văzîndu-mă
stăpînul meu plin de lacrimi, a început cu mînie a mă ocărî şi mi-a zis:
"Toarnă!" Şi am turnat în pahar dulceaţa, şi mi-a zis stăpînul:
"Toarnă!" Dacă am luat vasul să torn în pahar, am început a nu vedea pe
stăpînul meu, zicînd ceva şi am auzit cîntarea ce se cînta: "Unul Sfînt,
Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!". Şi
m-am văzut în altar, iar pe tatăl meu ţinînd Sfîntul Potir şi zicînd
către eclesiarh: "Daţi-mi apă". Iar eu, stînd înaintea lui cu vasul,
voiam să torn în Sfîntul Potir; pentru că, precum stăteam în baie
înaintea saracinului, într-o mînă ţinînd paharul cu dulceaţă, iar în
alta, vasul din care turnam şi deodată m-am aflat în Altar stînd
înaintea tatălui meu pe cînd el slujea. Iar tatăl meu căutînd spre mine,
a zis către eclesiarh: "Cine este acest tînăr?" Acesta a zis cu mirare:
"Nu ştim cine este acesta şi de unde vine". Şi eram cu părul ras şi cu
hainele saracineşti. Apoi am zis către tatăl meu: "Oare nu mă recunoşti
pe mine, tată? Eu sînt fiul tău!" Şi a zis către mine tatăl: "Dar acest
vas şi paharul pentru ce le ai în mîinile tale şi ce este în ele?" Şi am
zis: "Aceasta este dulceaţă, pentru că fiind eu în baie cu stăpînul,
aproape de Ierusalim, cînd voiam să-i dau lui băutura aceasta, îndată
m-am aflat în biserică".
Iar tatăl meu s-a cutremurat de spaimă, şi puţin a
fost, că n-a scăpat din mîini Sfîntul Potir, pe care îl ţinea. Iar eu am
lăsat jos paharul şi vasul şi am zis: "Nu te tulbura, părinte, ci
sfîrşeşte-ţi slujba". Apoi, punînd tatăl meu Potirul pe Sfîntul Prestol
şi, ridicîndu-şi mîinile, a dat laudă lui Dumnezeu şi a preamărit pe
Sfîntul Gheorghe. Iar paharul pe care l-a lăsat pe marmură nu s-a
stricat, nici nu s-a vărsat, asemenea şi vasul celălalt. Şi sfîrşind
tatăl meu slujba, m-a cuprins şi m-a sărutat cu lacrimi şi am mers
acasă. Apoi, auzind de mine toate rudele şi prietenii noştri, s-au
adunat la noi. Şi, văzîndu-mă, s-au bucurat şi au preamărit pe Dumnezeu
şi pe Sfîntul Gheorghe, robul Lui, care m-a izbăvit de la saracini în
clipeala ochilor".
O povestire ca aceea a fiului preotului, auzind-o
voievodul şi toţi cei împreună cu dînsul, foarte mult au preamărit pe
Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe. Şi dîndu-i şi tatălui său daruri mari,
i-au liberat.
Asemenea acestor minuni mai sus-zise ale Sfîntului
Marelui Mucenic Gheorghe, se află şi această minune: În părţile
Paflagoniei, în cetatea Amastrida era un bărbat, anume Leontie şi soţia
lui Teofana, şi amîndoi aveau mare credinţă şi osîrdie către Sfîntul
Marele Mucenic Gheorghe şi năzuiau totdeauna la biserica lui, care era
nu departe de acolo, lîngă rîul ce se numea Partenos. După numirea
rîului aceluia, biserica aceea a mucenicului se numea "Partenia". Pe
acea biserică, cei doi soţi au împodobit-o din averile lor cu toată
bunacuviinţă, din dragostea lor către Sfîntul Gheorghe, pe care îl aveau
peste averile lor purtător de grijă, păzitor şi apărător. De aceea, în
toţi anii săvîrşeau pomenirea mucenicului cu cinste şi cu cucernicie,
făcînd milostenii multe şi masă îndestulată săracilor, scăpătaţilor,
străinilor, rudeniilor şi prietenilor. Aceia aveau un fiu, căruia îi
dăduseră numele Gheorghe, pentru ca să aibă pomenirea mucenicului
totdeauna în minte şi pe limbă cu dragoste.
În zilele acelea împărăţea la greci, Constantin al
VIII-lea, care a fost fiul împăratului Leon cel înţelept. Şi au ridicat
război bulgarii cu grecii, pentru că bulgarii, ungurii şi cu tătarii,
năvălind asupra părţilor greceşti, le pustiau, prădîndu-le şi a fost
nevoie ca oastea grecească să se adune în cete. Iar de vreme ce Leontie
era locuitor al cetăţii Amastridei în Paflagonia, din rînduiala
ostăşească, îi poruncea şi lui să iasă la război. Însă Leontie acum era
bătrîn, iar fiul Gheorghe era în vîrstă de bărbat; deci, a socotit ca în
locul său să-şi trimită fiul la oaste. Şi luîndu-l pe el Leontie şi
Teofana, l-au dus mai întîi în biserica mai sus-zisă şi, rugîndu-se
înaintea icoanei mucenicului, au zis: "Ţie, o, Sfinte Mare Mucenice
Gheorghe, îţi încredinţăm pe fiul nostru cel unul-născut şi iubit, pe
care cu numele tău l-am numit, pe tine iubindu-te; deci, tu să-i fii
povăţuitor în cale şi păzitor în război şi să-l întorci la noi întreg şi
sănătos, ca rodul credinţei noastre celei către tine, prin a Ta facere
de bine luîndu-l, cu multe faceri de bine să preamărim totdeauna a ta
purtare de grijă şi apărare pentru noi".
Aşa rugîndu-se,l- au eliberat pe fiu la ceata oştirii
greceşti. Iar cînd s-a făcut război cu vrăjmaşii, mai întîi grecii au
biruit pe bulgari, iar după aceea, îndreptîndu-se bulgarii au început a
birui pe greci, căci aşa a lăsat Dumnezeu pentru păcat. Şi s-a făcut
măcel mare şi a căzut puterea grecească în ascuţişul sabiei vrăjmaşilor,
încît abia a scăpat cineva de la acel război.
În acea vreme Gheorghe fiul lui Leontie, fiind prins
viu de un bulgar oarecare, s-a păzit cu rugăciunile sfîntului de la
moarte. Văzîndu-l bulgarul tînăr şi frumos la faţă, l-a cruţat şi l-a
dus la pămîntul lui, unde Gheorghe slujea aceluia ca un rob. Iar Leontie
şi Teofana, auzind de biruirea taberilor greceşti şi văzînd că nu s-a
întors fiul lor, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere, socotind că
este ucis la război; şi căzînd la icoana Sfîntului Marelui Mucenic
Gheorghe, în biserica lui strigau: "Oare într-o nădejde ca aceasta,
mucenice al lui Hristos, ţi-am încredinţat pe fiul nostru cel iubit, ca
să fie mîncare păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului? Oare aşa ai
auzit rugăciunile şi suspinurile noastre? Dacă pentru noi cei ce am
îmbătrînit nu ţi-a fost milă, apoi cel puţin pentru tinereţile cele
înflorite ale aceluia să te fi milostivit. Pentru ce ai trecut cu
vederea pe a noastră ticăloşie, plăcutule al lui Dumnezeu?"
Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le, cu
negrăită tînguire şi strigare cîtăva vreme, la toţi cei ce erau acolo,
i-a pornit spre lacrimi, iar mai cu seamă maica plîngea neîncetat cu
amară tînguire. Şi a fost acea biruinţă asupra grecilor în luna lui
August; dar trecînd toamna şi iarna, a sosit luna aprilie şi praznicul
Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Atunci Leontie cu soţia sa, deşi îşi
pierduseră orice nădejde, crezînd că fiul lor a căzut de sabie la
război, n-au încetat rugăciunile către sfîntul mucenic şi, după obicei,
au pregătit, precum se cădea, masă îndestulată. Iar după săvîrşirea
slujbelor bisericeşti, au luat la sine mulţi oaspeţi şi săraci, care
toţi fiind aşezaţi la masă şi ospătîndu-se, de nimic nu le era vorba
decît numai de Gheorghe, fiul lor, care nu se întorsese de la război.
Deci, părinţii s-au pornit a plînge, iar oaspeţii îi
mîngîiau şi mai ales pe maica care se tînguia. Iar fiul său Gheorghe,
fiind în robie, avea la stăpînul său slujba bucătăriei şi în aceiaşi zi,
fierbînd bucate, îşi aduse aminte de casa părinţilor săi şi de
prăznuirea lor, apoi de rudenii, de prieteni şi de vecini şi zicea în
mintea sa: "Acum în casa părinţilor mei, ce fel de mese sînt? Cine sînt
acei care se ostenesc? Ce fel de pomenire au pentru mine? Oare viu mă
vor socoti că sînt, sau mort?" Zicînd acestea se tînguia amar.
Apoi a sosit vremea să prînzească stăpînul lui şi
trebuia ca singur Gheorghe să ducă mîncarea cu ulcica, înaintea
stăpînului său. Deci, ştergîndu-se de lacrimi, a luat de la foc ulcica
fierbînd şi o ducea. Şi îndată s-a aflat în casa părinţilor săi,
înaintea feţii tuturor celor ce se ospătau. O, ce minune! S-au
spăimîntat toţi văzînd deodată pe fiul lui Leontie, anume Gheorghe,
stîndu-le înainte şi fierbîndu-i ulcica în mînă. Iar părinţii lui
credeau că văd o nălucire. Dar dacă s-au convins că este adevărat, iar
nu nălucire, s-au repezit la dînsul cu bucurie şi căzînd pe grumajii
lui, îl cuprindeau şi-l sărutau, plîngînd de nemăsurată şi nenădăjduită
bucurie. Asemenea şi toţi cei ce erau acolo plîngeau de bucurie.
Şi fiind întrebat Gheorghe, cum a rămas viu de la
război, unde a fost şi cum a venit la dînşii, el le-a spus toate cu
amănuntul. Iar pentru a sa răpire din robie, le-a spus astfel: "În acest
ceas slujeam în bucătăria stăpînului meu şi aveam poruncă ca să-i aduc
ulcica cu mîncarea aceasta, pe care luînd-o, o duceam la masă. Dar
păşind eu pe cîteva trepte spre foişorul în care stăpînul meu ospăta,
deodată am văzut un ostaş călare pe cal, strălucind cu negrăită lumină,
care m-a luat cu ulcica aceasta şi nu ştiu cum m-a adus aici înaintea
voastră.
Auzind toţi aceasta, şi mai ales părinţii lui, au dat
mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi
au gustat apoi toţi din mîncarea aceea şi s-a făcut altă minune; căci cu
cît gustau din ulcica aceea, cu atît într-însa se înmulţea mîncarea; şi
era ulcica mică, cît să mănînce un om, iar cei ce mîncau erau foarte
mulţi şi toţi au mîncat din destul, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: "Iată
că Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe, ne-a trimis la praznicul său hrană
aleasă de la bulgari". După aceasta a dat ulcica la biserica Sfîntului
Marelui Mucenic, cu multe mulţumiri şi jertfe. Şi se păstra ulcica aceea
între sfintele vase ale bisericii, în pomenirea acelei preasfinte
minuni a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Acea biserică a Sfîntului Gheorghe din vremea cea de
demult a fost mică şi învechită şi acum era să cadă, nefiind cine să
zidească alta nouă, sau pe cea veche să o dreagă şi să o înnoiască. Însă
aceasta era din lipsa locuitorilor celor de acolo şi aşa biserica
aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit, şi s-a întîmplat într-însa o
minune ca aceasta: nişte copii adunîndu-se acolo, se jucau; şi era între
dînşii un copil totdeauna biruit şi ocărît de ceilalţi. Dar
supărîndu-se copilul de ocările cele multe şi-a întors ochii spre
biserica Sfîntului Gheorghe şi a zis: "Sfinte Gheorghe, ajută-mi, ca să
biruiesc şi îţi voi aduce în biserică o plăcintă frumoasă". Şi îndată
copilul acela a biruit pe ceilalţi copii la jocurile lor cele
copilăreşti şi încă nu odată sau de două ori, ci de multe ori a făcut
aceasta, mai mult decît ceilalţi.
Deci, ducîndu-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit
sfîntului să dăruiască o plăcintă şi o cerea de la dînsa, ca să-şi
împlinească făgăduinţa sa către Sfîntul Gheorghe. Iar maica iubitoare de
fiu şi mai ales către mucenic, a îndeplinit rugămintea copilului şi i-a
dat o plăcintă bună şi caldă, iar el, ducînd-o în biserică, a pus-o
înaintea Altarului şi, închinîndu-se, s-a dus. Apoi, în acea vreme,
trecînd pe acolo patru neguţători, au intrat în biserică, să se închine
Sfîntului Gheorghe şi au aflat plăcinta bună, că era caldă şi cu aburi
bine mirositori. Şi au zis în sine neguţătorii: "De aceasta nu are
trebuinţă sfîntul, s-o mîncăm noi şi în locul ei să punem tămîie". Iar
după ce au mîncat-o, vrînd să iasă din biserică, nu nimereau uşile
bisericii, pentru că li se păreau că e zid şi nu puteau să iasă. Deci au
pus cîte un ban de argint dar n-au ieşit; apoi au pus toţi un galben şi
s-au rugat sfîntului ca să-i lase să iasă şi n-au putut, fiind cuprinşi
de orbire. Apoi toţi cei patru au pus cîte un galben şi s-au rugat cu
căldură; şi astfel li s-a dat ieşirea, pentru că au găsit uşile
bisericii deschise şi au ieşit fără să-i oprească.
Acei galbeni şi bani de argint au fost începutul
adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Pentru că a
străbătut ştirea despre acea minune în toată partea aceea şi mulţi
oameni dreptcredincioşi dînd de la ei mult aur şi argint, au zidit o
biserică nouă şi mare de piatră, au înfrumuseţat-o cu podoabe şi au
îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuinţă. Şi se săvîrşeau în acea
biserică minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru
lauda Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Să se scrie şi această minune a Sfîntului Marelui
Mucenic Gheorghe, despre un tînăr ce era muşcat de un şarpe veninos.
Căci unul din monahii cei plăcuţi lui Dumnezeu, anume Gheorghe, avînd
ajutător pe Sfîntul Mare Mucenic de un nume cu el, ne-a povestit cele ce
urmează: Ducîndu-mă pe calea spre munte, avînd în mîini o cruce, m-a
întîmpinat un monah bătrîn şi, luînd de la mine crucea, se ducea
înainte. Şi mergînd puţin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu
mergeam în urma lui. Şi iată o turmă de oi, iar tînărul care era păstor
zăcea jos muşcat de şarpe. Era în apropiere un izvor şi stareţul mi-a
zis: "Scoate apă şi să udăm crucea". Făcînd aceasta şi deschizînd gura
tînărului, i-am turnat apă, ce era vărsată pe cruce, iar stareţul i-a
zis: "În numele Preasfintei Treimi, să te vindece, robul lui Dumnezeu,
Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe". Şi, întorcîndu-se, tînărul a vărsat
dintr-însul nişte venin purtător de moarte şi s-a sculat. Iar stareţul
i-a zis: "Spune-mi, cum te-ai jurat ieri către văduva aceea săracă, pe a
cărei oaie, care ţi-a dat-o s-o paşti, ai vîndut-o cu trei arginţi şi
tu i-ai spus că a mîncat-o lupul?" Tînărul a zis: "Adevărat, părinte,
aşa este; dar tu cum de ai ştiut?"
Stareţul a răspuns: "Şezînd eu în chilia mea, a venit
la mine un bărbat pe un cal alb şi mi-a zis: "Sofronie, scoală-te şi
du-te degrabă la izvorul care este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde
vei găsi un tînăr muşcat de şarpe. Vei întîmpina acolo pe un monah
purtînd o Cruce în mînă, săpată în lemn şi, luînd Crucea aceea, să torni
pe ea apă şi să dai tînărului aceluia muşcat de şarpe să bea din apa
aceea, zicîndu-i astfel: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului
Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe". Şi
să-i zici să nu se jure mai mult pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele
sfinţilor Lui, nici să facă cuiva strîmbătate şi să dea oaia văduvei
celei sărace, ca să nu-i fie ceva şi mai rău"".
După ce a auzit aceasta de la acel bătrîn, tînărul a
căzut la picioarele lui, zicînd: "Iartă-mă, părinte, că aşa este; am
vîndut oaia acelei femei pe trei arginţi şi ieri am amăgit-o, zicînd că a
mîncat-o lupul. Iar femeia mi-a zis: "Oare acesta este adevărul sau
este minciună?" Eu i-am răspuns: "Aşa este, mă jur, pe Dumnezeul Cel
adevărat!" Şi femeia a zis: "Tu nu mă ştii că sînt săracă? Cum voieşti,
aşa să faci; dar va cere-o de la tine Dumnezeu şi Sfîntul Gheorghe; căci
am făgăduit acea oaie pentru praznicul Sfîntului Gheorghe, să o dau de
mîncare la săraci". Deci, eu - zice tînărul - am greşit, şi rog a ta
iubire de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine lui Dumnezeu şi
Sfîntului Gheorghe, ca să mi se ierte păcatul acela, căci voi da acelei
femei trei berbeci de ziua Sfîntului Gheorghe şi în toată viaţa mea,
pentru praznicul acestui sfînt, voi da zeciuială la săraci din turma pe
care o pasc".
Şi astfel, tînărul care s-a tămăduit, cerînd
rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la locul
său, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfîntului Marelui Mucenic
Gheorghe".
Dar nu se cuvine a tăcea şi acea vestită minune
despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfîntul Mare Mucenic
Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părţile Sirofiniciei,
lîngă cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de
cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe;
pentru care au fost zugrăvite diferite icoane din vechime de cei
vrednici de credinţă zugravi ai pămîntului Palestinei, despre acea
minune ce se pomeneşte. La cei ce călătoresc în Palestina, este arătat
locul acelei minuni, care s-a făcut astfel:
Era lîngă cetatea Viritului, spre muntele Libanului,
un lac foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigător,
care, ieşind din lac, pe mulţi oameni îi apuca şi-i pierdea, mîncîndu-i.
Şi de multe ori oamenii, înarmîndu-se spre uciderea lui, erau goniţi şi
ucişi, căci balaurul apropiindu-se de zidurile cetăţii, cu suflarea sa
cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte; încît
mulţi se vătămau şi mureau. Şi era necaz şi mîhnire, strigare şi
plîngere mare neîncetată în acea cetate, în care oamenii erau
necredincioşi cu însuşi împăratul, stăpînitorul lor, fiind toţi
închinători la idoli.
Deci, într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăţi, au mers la
împăratul lor şi i-au zis: "Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?"
Iar el le-a răspuns: "Ceea ce îmi vor descoperi zeii, aceea vă voi
spune". Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idolii
pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a dat: "De nu vor
voi să piară toţi, să dea în fiecare zi la rînd şi cu sorţi, fiecare pe
copiii lor, fecior sau fată, spre mîncare acelui balaur". Şi a zis
împăratul: "Dacă va veni rîndul pînă la mine, apoi şi eu, deşi am numai o
fiică, şi pe aceea o voi da". Şi au primit acel sfat împărătesc, dar
mai ales diavolesc, oamenii aceia, şi astfel hotărînd, făceau după
sfatul şi după rînduiala aceea. Şi îşi dădeau toţi cetăţenii mari şi
mici pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mîncare, punînd pe
malul acelui lac pe fiii şi fiicele lor, cîte unul, înfrumuseţîndu-i cu
bună podoabă, deşi le era jale şi plîngeau foarte mult pentru ei. Iar
balaurul acela ieşind, îi apuca şi-i mînca.
După ce a înconjurat rîndul pe toţi oamenii cetăţii
aceleia, au mers la împărat şi i-au zis: "Iată, împărate, noi toţi, după
sfatul şi după hotărîrea ta, am dat pe copiii noştri balaurului. Dar
acum s-a sfîrşit rîndul. Deci, ce ne mai porunceşti să facem?" Răspuns-a
împăratul: "Voi da şi eu pe singura mea fiică pe care o am, iar după
aceea ce ne vor descoperi iarăşi zeii, eu vă voi spune". Deci, chemînd
împăratul pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bunăcuviinţă,
cu toate că îi era jale de ea şi a plîns foarte mult cu toată casa sa.
Însă, neputînd să strice hotărîrea aceea, ca şi cum ar fi fost
dumnezeiască, după descoperirea diavolilor, pentru jertfa lor legiuită a
hotărît să o dea pe ea la balaur, ca pe o jertfă zeului iadului; iar el
cu ai săi, privind din înălţimea palatului, cu ochii plini de lacrimi o
petreceau. Iar fecioara, fiind pusă pe malul lacului la locul obişnuit,
unde se dădea balaurului jertfă, stătea acolo tînguindu-se şi aşteptînd
să iasă balaurul din lac şi să o mănînce.
Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce
voieşte ca toţi să se mîntuiască şi cetatea aceea voind să o izbăvească
de pierzarea trupească şi de cea sufletească, a sosit acolo Sfîntul Mare
Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc, care avea suliţa în
mîini. Şi văzînd pe acea fecioară stînd pe mal şi foarte mult plîngînd, a
întrebat-o: "Pentru ce stai aici şi plîngi aşa?" Iar ea a zis lui:
"Bunule voinice, fugi degrabă de aici cu calul tău, ca să nu mori
împreună cu mine!" Iar sfîntul a grăit către ea: "Nu te teme, fecioară,
ci spune-mi mie, ce aştepţi, şi de ce priveşte la tine poporul de
departe?" Zis-a către el fecioara: "O, alesule tînăr, te văd viteaz şi
voinic, dar pentru ce doreşti să mori împreună cu mine? Fugi degrabă de
la locul acesta". Iar sfîntul i-a zis: "Nu mă voi duce, pînă nu-mi vei
spune adevărul. Pentru ce zăboveşti aici plîngînd, şi pe cine aştepţi?"
Deci, i-a spus lui fecioara toate pe rînd, despre balaur şi despre sine.
Şi a zis către ea Sfîntul Gheorghe: "Nu te teme, fecioară, că eu în
numele Domnului Dumnezeului meu Cel adevărat te voi izbăvi de balaur".
Iar ea a răspuns: "Bunule voinice, nu dori să pieri cu mine, ci fugi şi
te izbăveşte de moartea cea amară! Ajută-mi mie, să mor singură aici,
căci nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghiţirea balaurului, dar şi tu
vei pieri".
Acestea grăindu-le fecioara către dînsul, acel balaur
înfricoşat s-a arătat ieşind din lac şi se apropia la obişnuita lui
mîncare. Pe acesta văzîndu-l fecioara a strigat cu mare glas, zicînd:
"Fugi, omule, iată că balaurul vine!" Iar Sfîntul Gheorghe s-a însemnat
cu semnul Crucii şi chema pe Domnul, zicînd: "În numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfîntului Duh", şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului.
Deci învîrtind suliţa, l-a lovit pe acela în gîtlej şi, ră-nindu-l, l-a
culcat la pămînt, iar calul călca pe balaur cu picioarele. După aceea
Sfîntul Gheorghe a poruncit fecioarei, să lege pe balaur cu brîul şi
să-l ducă în cetate ca pe un cîine. Iar poporul privind cu mirare la
aceea şi văzînd pe balaur fiind dus de fecioară, a început a fugi de
frică. Apoi Sfîntul Gheorghe a zis către dînşii: "Nu vă temeţi, ci
nădăjduiţi spre Domnul nostru Iisus Hristos şi credeţi în El, căci El
m-a trimis la voi ca să vă izbăvesc de balaur!" Şi a ucis Sfîntul
Gheorghe pe balaurul acela cu sabia în mijlocul cetăţii. Apoi oamenii,
trăgîndu-i trupul afară din cetate, l-au ars cu foc.
Atunci împăratul cetăţii aceleia şi tot poporul au
crezut în Hristos şi au primit Sfîntul Botez. Şi erau cei botezaţi
douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. În acel
loc, după aceea, s-a zidit o biserică mare şi preafrumoasă, în numele
Prea-sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi întru cinstirea
Sfîntului purtătorului de biruinţă Marele Mucenic Gheorghe, căci, precum
a izbăvit el pe fecioara aceea de balaurul cel văzut, aşa păzeşte fără
prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul cel dreptcredincios, cu
ajutorul său, de cel nevăzut balaur din adîncul iadului şi de păcat, ca
de un şarpe purtător de moarte.
Aici s-a mai făcut şi o altă minune. Căci în acea
vreme cînd s-a sfinţit biserica cea zidită în cinstea Sfîntului
purtătorului de biruinţă Gheorghe, atunci, ca semn al dumnezeiescului
dar ce s-a vărsat acolo, a izvorît din altar apă vie, care tămăduia
toate bolile celor ce năzuiau cu credinţă, spre slava lui Hristos, Care
este izvorul vieţii, Împăratul slavei, Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul
şi Sfîntul Duh, lăudat între sfinţii Săi în veci. Amin.
Vieţile Sfinţilor pe luna aprilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu