MONAHUL TEODOT-DESPRE INVAZIA MUSULMANĂ

ADEVĂRURI TULBURĂTOARE- MONAHUL TEODOT

SFÂNTA TREIME

Fraţii mei, cine simte măreţia zilei de astăzi? Să fim sinceri. Reci şi indiferenţi stăm înaintea acestei mari taine. De ce? Ce se întâmplă? Răspund printr-un exemplu.  Cine şi-a pierdut simţul mirosului, chiar dacă îl pui într-o grădină plină de flori, nu simte nicio bună-mireasmă, nici un parfum.

 Şi cine şi-a pierdut simţul auzului, chiar dacă îl pui înaintea unui concert de Beethoven, nu aude nimic. Şi cine şi-a pierdut văzul, nu este în stare să vadă ce măreţie are răsăritul soarelui.

Aşadar, după cum aceştia care şi-au pierdut simţurile nu îşi dau seama de măreţiile naturii, în acelaşi fel şi cei care şi-au pierdut credinţa ortodoxă, al şaselea simţ, nu este cu putinţă să simtă măreţiile lumii metafizice, de dincolo, duhovniceşti.

Dar acum, nu suntem doar reci şi indiferenţi în faţa tainei Sfintei Treimi şi a Sfântului Duh, în mod deosebit. În zilele noastre au apărut şi batjocoritori, zeflemisitori şi hulitori ai Sfântului Duh.

Niciodată în istoria neamului nostru n-a mai fost un astfel de fenomen. Ca să vă daţi seama de dimensiunea blasfemiei, vă spun următoarele: Constituţiile Patriei noastre de la 1821 până astăzi, toate, au ceva unic în lume.

În timp ce constituţiile celorlalte popoare încep cu „În numele poporului” sau altceva asemănător, cea elină este singura Constituţie care începe cu „În numele Sfintei şi Celei deofiinţă şi de Viaţă-Făcătoarei şi Nedespărţitei Treimi…”.

 Acestea mărturisim: că mai presus de prim-ministrul şi de preşedintele statului, mai presus de toate este Sfânta Treime. Sfântă Treime, miluieşte lumea! Dar dacă aceasta este credinţa strămoşilor noştri, s-a găsit acum unul care în scrierile lui îşi bate joc şi-şi râde în cel mai ruşinos mod de Sfânta Treime. 

Şi, cu toate acestea, lucrările acestui om se predau în şcolile noastre, ca să se plăsmuiască o nouă generaţie, care să nu creadă în Sfânta Treime. Acest scriitor este Kazantzakis, pe care mulţi îl admiră.

Am ajuns un popor al contradicţiilor. Dacă pe de-o parte mărturisim că la cel mai înalt nivel este Sfânta Treime, pe de altă parte permitem unora nu doar să nege suprema taină, ci şi să o hulească. 

Dar cine nu crede în Dumnezeu, va crede în diavol. Şi omenirea de azi, cum a spus un filozof francez, nu crede în Sfânta Treime. Crede –în ce? Într-o altă treime – satanică. 

Care este treimea satanică? Trei dumnezei – trei idoli. Unul este banul, cei 30 de arginţi, mamona. Al doilea este pumnul, care se ridică să-l zdrobească pe adversar, violenţa. Şi al treilea este sexul, plăcerea ruşinoasă a trupului. În această treime satanică, astăzi, cred mulţi.

Dar eu nu mă adresez necredincioşilor. Mă adresez credincioşilor. Şi rog pe Sfânta Treime, ca această scânteie a credinţei să nu se stingă, ci să se facă flacără de foc, ca acele limbi care s-au arătat în foişor, când a coborât Duhul Sfânt peste cei doisprezece ucenici neînvăţaţi.



http://www.razbointrucuvant.ro/2010/05/24/praznicul-sfintei-treimi-%e2%80%9ecine-este-dumnezeu-mare-ca-dumnezeul-nostru%e2%80%9d/

FEMEIA SAMARINEANCĂ-APA CEA VIE

Biserica ne-o pune azi înainte pe samarineancă ca pe o pildă de pocăinţă sinceră. Pentru că păcătoasă era şi ea, dar păcătoşi suntem şi noi toţi, iubiţii mei, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii.

Toţi câţi coborâm din Adam şi din Eva purtăm în noi sămânţa păcatului şi a pierzării.

Desigur, noi astăzi suntem mult mai păcătoşi. Nu trăim ca în vremurile de demult. Trăim în anii marii stricăciuni şi corupţii. 

Nicicând oamenii nu au păcătuit ca acum. Zilele noastre par a fi zilele sfârşitului. 

Putem să avem case mari, cu radiofoane, cu televizoare; pot copiii noştri să studieze, să avem portofelul plin, să dispunem de automobil, să chefuim şi să ne distrăm; dar suntem păcătoşi, foarte păcătoşi.

 În vremurile vechi, în satele noastre erau colibe. Dar în colibele cu lumânări şi făclii locuiau sfinţi. Acum în palate locuiesc demoni.

Ne-am schimbat, suntem foarte diferiţi de strămoşii noştri. Înainte cu o sută de ani nu exista om necredincios, acum şi copii mici îţi zic: „Nu există Dumnezeu!”.

 Altădată, oamenii nu îşi puneau mâna pe Evanghelie, acum cu uşurinţă o pun şi jură mincinos. Altădată nu înjurau, acum zi şi noapte înjură tot ce este sfânt şi cuvios.

Altădată, suna clopotul şi – aripi la picioare! – toţi alergau la Biserică şi plângeau când treceau Sfintele Taine şi udau pământul cu lacrimile lor. Şi se făceau minuni.

Acum, sună clopotul şi din zece creştini, dacă vine unul, iar acesta pândeşte momentul când se va termina slujba, ca să iasă afară.

 Altădată divorţul nu era cunoscut. Acum emit divorţurile ca o fabrică de cărămizi; judecătorii şi avocaţii trăiesc din divorţuri, iar medicii din avorturi. Acolo am ajuns. Şi consecinţa?

 Vine pedeapsa: cutremure, inundaţii, secete, boli necunoscute altădată (cum este cancerul care seceră), poluarea aerului şi mai ales riscul radiaţiilor.

Omule nemulţumitor, care-L înjurai pe Dumnezeu, te temi să mănânci şi să bei, ca să nu te otrăveşti şi să nu mori după profeţia Apocalipsei (vezi 8, 10-11 ).

Va veni însă ziua în care pentru un pahar cu apă curată vei da o liră şi nu-l vei găsi, ne va pedepsi, pentru că toţi au plecat de lângă El, preoţi, episcopi, patriarhi, mici, mari, de dreapta, de stânga, negri, albi, roşii, verzi, toţi fără excepţie.

* * *

Ce să facem? Să deznădăjduim? Nu! Să avem nădejdea samarinencii, care era atât de păcătoasă. 

Aceasta este credinţa noastră! Îl ia pe corb şi-l face porumbel. Ia o desfrânată şi o face apostol. Ia un tâlhar şi-l face sfânt. 

Mare este puterea pocăinţei! De aceea, nu ne va judeca Dumnezeu pentru că am păcătuit, ci ne va judeca pentru că nu ne-am pocăit.

Domnul ne cheamă la pocăinţă pe toţi. Preoţi, Episcopi, Patriarhi, mici şi mari, de dreapta şi de stânga.

 Aşteaptă să ne întoarcem la El, deoarece se apropie sfârşitul lumii.

Să ne rugăm, să postim, să alegăm la Biserică, ca să ne miluiască Dumnezeu. Acestea am avut să vi le spun dragostei voastre.


 http://www.razbointrucuvant.ro/2010/05/02/chemare-la-pocainta-in-duminica-femeii-samarinence-va-veni-ziua-in-care-pentru-un-pahar-cu-apa-curata-vei-da-o-lira-si-nu-l-vei-gasi/

 

PILDA SEMĂNĂTORULUI.CUM SĂ ADUCEM ROADE DUHOVNICEȘTI?

 

 

  Ceea ce va semăna omul, aceea va și secera. (Galateni 6, 7)

 Ce semăna semănătorul despre care citim în Evanghelie? Semăna o sămânță bună, vie, nemuritoare, iar roada pe care o aducea pe pământ era una binecuvântată, chemată să dăinuiască și în viața veșnică.

Fiecare om seamănă ceva. Cuvintele pe care le rostește, faptele pe care le face sunt semințe răspândite zilnic, care nu se pierd fără urme. Ele ajung să încolțească, să crească și să se coacă până la seceriș, când recolta va fi culeasă și trecută în hambarul ceresc, iar iarba cea rea și neghina aruncate în foc.  

Dar oamenilor nu le prea pasă de aceasta; seamănă răul cu pumnul, fără să se gândească la recoltă, sau închipuindu-și că din ceea ce au semănat va crește și va rodi în cele din urmă binele. Dar ochiul lui Dumnezeu vede tot, iar cuvântul Său ne avertizează:

„Nu vă amăgiți; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în propriul său trup, din trup va secera stricăciune, dar cel ce seamănă în Duhul, din Duhul va secera viață veșnică“ (cf. Galateni 6, 7-8).
„Pentru că ei au semănat vânt, vor culege furtună” (Osea 8, 7).

Vei isca și tu o furtună, bietul meu frate, dacă vei semăna acum semințele păcatului si ale stricăciunii.

Și cum aș putea apăra de furtună capul tău, rămas de izbeliște? Grâul va ajunge în hambar; tu însă unde vei fi atunci?

 Sămânța cea bună este cuvântul lui Dumnezeu. Începe să-l primesti în sufletul tău în care au crescut pălămida și mărăcini. El va putea să-ti desțelenească sufletul, da­că va patrunde acolo, îl va aduce la o viață nouă, va face sa rodească în el “mai întâi pai, apoi spic, apoi grâu deplin“. (Marcu4,28).http://www.razbointrucuvant.ro

ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI

  Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, este una dintre cele mai însemnate sărbători creştine. Ea este asemănătoare cu Vinerea cea Mare - zi de mare durere pentru tot neamul creştinesc, pentru că este ziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

   

 Dovadă că este aşa: în ziua Înălţării Sfintei Cruci vom auzi citindu-ni-se la Sfânta Liturghie Evanghelia din Vinerea cea Mare, în care ni se înfăţişează toată drama de pe Golgota. Vom auzi atunci strigătele pline de răutate ale duşmanilor săi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L!" (Marcu 15, 14).

 Vom auzi atunci pe Pilat rostind osânda la moarte a celui nevinovat; Îl vom însoţi pe Iisus cu gândul şi cu inima pe drumul greu al Crucii, urcând pe Golgota cu crucea grea în spate, pe El, Care S-a jertfit pentru păcatele noastre; 

Îl vom vedea răstignit între tâlhari pe Cel ce este cumpăna dreptaţii. După ce Îşi dă Duhul pe Cruce în mâinile Tatălui Său, vom vedea pe ostaşul roman împungându-I coasta cea dătătoare-de-viaţă, din care a izvorât atunci sânge şi apă şi din care izvorăşte mereu hrana Sfintei Împărtăşanii.

  

 Rememorând la Înălţarea Sfintei Cruci toată jertfa dureroasă a Domnului adusă pe Sfânta Cruce, suntem îndemnaţi să înţelegem mai bine şi mai cu temei cât de însemnată este Sfânta Cruce şi cât de scumpă este pentru noi, creştinii, acest altar dumnezeiesc, care se redescoperă şi se înalţă cu cinste în ziua de 14 septembrie.

  

 Pentru asemenea pricini, Praznicul Înălţării Sfintei Cruci se cuvine să îl cinstim cu multă umilinţă, cu înfrânare şi cu post aspru, ca în Vinerea Mare.

  

 Şi, pentru ca să fie scoasă şi mai mult în lumină strălucirea Sfintei Cruci, Praznicul înălţării ei este încadrat de două Duminici: Duminica dinaintea Înălţării sfintei Cruci si Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.

  

 În prima Duminică ni se vorbeşte despre Sfânta Cruce ca despre un simbol izbăvitor, aşa cum L-au văzut proorocii vechiului Testament, crucea ca semn ales de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

  

 În Duminica viitoare vom vedea cum taina Sfintei Cruci se răsfrânge şi asupra vietţii noastre, cum fiecare creştin trebuie să-şi poarte cu linişte şi cu răbdare propria sa cruce, după modelul Stăpânului Hristos, ştiind că fără răbdarea crucii nu se ajunge la lumina învierii.

(...)

...pe Golgota, în faţa Crucii.

   

 Câţi n-au hulit atunci pe Domnul - şi nu numai atunci -, fiind muşcaţi de şerpii propriilor lor patimi, dar şi cât de mulţi s-au tămăduit de rănile lor în veacurile ce au urmat?

(...)

  

 Păcatele care năpădesc asupra noastră şi copleşesc adesea firea nostră cea pătimaşă sunt asemenea şerpilor care încolăcesc prada lor şi, cu muşcături iuţi şi viclene, ne învăluie sufletele şi trupurile, vătămându-ne din greu.

   

 Ceea ce este însă şi mai trist este faptul că noi înşine, care ne plângem uneori de muşcăturile altora, ne comportăm adeseori ca nişte şerpi faţă de semenii noştri. Prin izbucniri de mânie nedreaptă, prin jigniri, prin răutate şi cruzime, prin mândrie deşartă, prin viclenie şi minciună, prin împotrivire la adevăr, prin lăcomie, prin ameninţări, prin clevetire şi răzvrătire muşcăm din cinstea altora, din fericirea şi pacea lor şi a căminelor lor.

  

 Câţi dintre noi, creştinii, nu suferim din greu veninul propriilor noastre patimi sau din pricina răutăţii semenilor noştri? Câţi dintre semenii noştri nu suferă din cauza noastră, pentru că ne purtăm unii cu alţii asemenea unor şerpi vicleni şi veninoşi, muşcându-ne şi vătămându-ne unii pe alţii?

   

 Când simţim că avem sufletele înrăite şi îmbolnăvite de propria noastră răutate, sau când suntem muşcaţi şi tulburaţi de răutatea semenilor noştri, să nu ne grăbim să ne răzbunăm, ci mai întâi să facem aşa cum au făcut cei muşcaţi de şerpi în pustie, care şi-au întors privirile către şarpele cel de aramă înălţat de Moise pe vârful unui stâlp, după porunca lui Dumnezeu. Dar acel şarpe era numai un simbol al Sfintei Cruci. Noi însă să ne îndreptăm cu ochii inimii nu către simbol, ci către însăşi Sfânta Cruce a Domnului şi către Cel Răstignit pe ea. Lui  să-I spunem toate durerile ascunse şi toate amărăciunile noastre, Lui să-I arătăm mai întâi toate rănile noastre şi să-L rugăm să ne ajute şi să ne vindece.

  

Să facem şi noi măcar aşa cum fac cerbii din regiunile uscate şi cu mai puţină iarba curată decât în pădurile şi munţii noştri. Ei, sărmanii, o dată cu iarba înghit fără să vrea şi destule musculiţe şi viermişori amari şi veninoşi, care le amărăsc tot cerul gurii lor. Iar când nu mai pot răbda amarul, pornesc în goană mare către izvoare de apă limpede, şi beau, potolindu-şi setea. Aşa îşi alină şi îşi alingă tot amarul.

  

 Tot aşa să alergăm şi noi la Sfânta Cruce şi la Cel Răstignit pe ea, ca la cel mai curat şi mai limpede izvor, căci el însuşi a zis: "Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică"(Ioan 4,14).

   

Iar când ne rugăm în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Lui, să nu fim acolo numai cu trupul, iar cu gândurile răspândite în alte părţi, ci să ne adunăm din risipire mintea, toate gândurile şi toate simţurile noastre, având toată încrederea că ne aflăn în faţa Celui ce ne poate ajuta cu adevărat. Căci el a zis: "Cereţi şi vi se va da" (Matei 7,7). Să cerem cu încredere!

 Nu se poate, fraţi creştini, ca cineva, care îngenunchiază în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Mântuitorului sau a Sfintei Sale Maici şi se roagă cu lacrimi, cu credinţă şi cu toată convingerea cerând ajutor şi uşurare în necazurile lui, să nu primească ajutorul cerut, sau măcar o lumină, un gând izbăvitor, sau o mângâiere pe care n-o mai poate primi de la nimeni altcineva. La asemenea popasuri de rugăciune şi de mângâiere ne cheamă crucile svelte de pe Sfintele noastre Biserici, crucile ascunse şi tăinuite la piepturile noastre.

  

 Ne aşteaptă icoanele şi slujbele din Sfintele Biserici.

 Ne cheamă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prezent în casele creştinilor, dar mai ales pe Sfintele Altare şi în Sfintele Taine.

   

El ne cheamă, zicându-ne tuturor şi fiecăruia înparte: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28).
 

  Să ascultăm glasul Lui blând şi chemarea Lui stăruitoare şi ne vom învrednici de ajutorul Lui, de bunătatea lui, de mângâierea Lui, de pacea Lui. Amin!

   

ARHIMANDRIT SOFIAN BOGHIU -BUCHET DE CUVÂNTĂRI ,PREDICI ȘI MEDITAȚII

NAȘTEREA MAICII DOMNULUI-BUCURIE A TOATĂ LUMEA

Nașterea Maicii Domnului, prăznuită de Biserica pe 8 septembrie, este prima mare sărbătoare din anul bisericesc. A fost fixată în a opta zi din anul bisericesc, pentru că cifra opt simbolizează ziua veșniciei, viața fără de sfârșit. Datorită ei, Fiul cel Veșnic al lui Dumnezeu S-a întrupat, a biruit moartea și a dăruit oamenilor viața veșnică în Împărăția Cerurilor.

Sfânta Scriptură nu ne oferă informații despre Nașterea Maicii Domnului. Acest eveniment este relatat în scrierile apocrife. Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-creștină din secolul al II-lea, oferă mai multe amănunte despre originea și copilăria Maicii Domnului. Potrivit cercetătorilor, fragmentul care face referire la Fecioara Maria, a fost scris în jurul anului 140. Deși nu este considerată o scriere canonică, informațiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

FIREA LUI IOACHIM ȘI A ANEI ESTE BIRUITĂ DE HAR

 

Tatăl Fecioarei Maria se numea Ioachim și era din seminția lui Iuda. Soția lui Ioachim era Ana, fiica preotului Matthan. Erau în vârsta și fiind lipsiți de copii erau priviți de ceilalți ca blestemați. Astăzi, atât de mult și-a schimbat lumea "fizionomia", încât consideră că ești blestemat dacă ai prea mulți copii. Lumea e întoarsă și asta pentru că nu mai vede dincolo de ea. Ioachim și Ana nu sunt resemnați, nu-și spun "nu mai avem ce face", ci îndrăznesc să-i ceară lui Dumnezeu, ceea ce noi definim a fi imposibil: să fie părinți la o vârstă înaintată. Aceștia depășesc rigorile științei - "nu ai voie să naști decât până la vârsta X". Nu se tem că vor naște un copil cu handicap și asta pentru că Îl așează pe Dumnezeu în această lucrare. Sfântul Ioan Damaschin spune ca firea celor doi s-a biruit prin har și a rămas supusă. Nu a luat-o înaintea harului. A așteptat neroditoare, până  a înflorit rodul.

  ARHANGHELUL GAVRIIL ADUCE VESTEA CEA BUNĂ

 

Evanghelia apocrifă a vieții Maicii Domnului ne spune că Ioachim a zis către soția sa, Ana: "Pe mine nu mă îndeamnă inima sa mai intru în casa mea. Mă duc la munte și acolo voi posti și mă voi ruga lui Dumnezeu, să ne dăruiască un copil". Ceea ce este minunat e faptul ca Ioachim nu spune cât va sta. Nu se duce să-i ceară lui Dumnezeu cu jumătăți de măsură.

Iar Ana devenind una cu soțul ei, nu rămâne indiferentă față de gestul lui Ioachim, ci începe și ea să se roage lui Dumnezeu cu durere și cu multe lacrimi, zicând: "Doamne, Atotțiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul și pământul și toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască și să se înmulțească; Cela ce ai binecuvântat pe Sarra, femeia lui Avraam și a născut pe Isaac la bătrânețe și ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel prorocul, dă-mi și mie roada pântecelui meu și nu lasă să fiu de ocară între oameni, că de voi naște fiu, sau fiică, îl voi închina Ție cu toată inima și-l voi da să slujească în biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).

Îngerul Gavriil se va arata fiecăruia, spunându-le că rugăciunea lor nu a fost trecută cu vederea și că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfânt din pântecele mamei sale și că va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

 

TÂLCUIREA NUMELUI MARIA

Provenind din ebraicul "Aia", Maria se tâlcuiește "Doamna", dar numele evreiesc Maryam sau Miryam ar putea fi și de străveche origine egipteană, trăgându-se din verbul mri, "a iubi", cu sufixul afectiv ebraic - am, deci "cea draga", "cea iubita".

MAICA DOMNULUI ARE ÎN CALENDARUL ORTODOX 9 ZILE DE POMENIRE 

 

Maica Domnului are în calendarul ortodox 9 zile de pomenire: 8 septembrie - Nașterea Maicii Domnului, 1 octombrie - Acoperământul Maicii Domnului, 21 noiembrie - Intrarea în biserică a Maicii Domnului, 9 decembrie - Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta Ana, 26 decembrie - Soborul Maicii Domnului, 25 martie - Buna Vestire, 2 iulie - Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne, 15 august - Adormirea Maicii Domnului și 31 august - Punerea în racla a brâului Maicii Domnului
 

La mulți ani celor ce poarta numele Sfintei Fecioare Maria.

Adrian Cocosila

DUMINICA TUTUROR SFINȚILOR -SĂ NU NE RUȘINĂM CĂ SUNTEM CREȘTINI

În prima Duminică după Rusalii, la Dumnezeiasca Liturghie, se citesc două texte din Sfânta Scriptură: unul din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, şi altul din Evanghelia de la Matei. 

 În cel dintâi text sunt amintite toate încercările şi suferinţele pe care le-au pătimit bineplăcuţii lui Dumnezeu din Vechiul Legământ, iar cel de-al doilea ne arată cum creştinii de-a lungul veacurilor sunt chemaţi să înţeleagă şi să trăiască după aceeaşi dimensiune a sfinţeniei, precum sfinţii Vechiului Testament, precum toţi apostolii, martirii, mărturisitorii sau pustnicii care nevoit în numele Domnului Hristos, pentru slava Preasfintei Treimi şi pentru mântuirea sufletelor lor.

Duminica aceasta, care urmează Pogorârii Duhului Sfânt, este numită a tuturor sfinţilor. Sfinţii sunt acei semeni ai noştri care şi-au transformat lăuntrul lor, întreaga lor fiinţă în lăcaş binecuvântat al Sfântului Duh. Sfinţii sunt roada aşezării în inima lor, în sufletul lor a Sfântului Duh.Ne putem întreba noi, cei de astăzi, care purtăm acelaşi nume de creştin, care ne revendicăm pe noi înşine ca făcând parte din Biserica lui Hristos: care este cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, care este mesajul Lui adresat nouă?

Cuvântul Mântuitorului Hristos din Evanghelie ne plasează şi pe noi în aceeaşi perspectivă a sfinţeniei trăită de toţi sfinţii lui Dumnezeu, în aceeaşi perspectivă a dobândirii Duhului Sfânt. Hristos în Evanghelia care se citeşte în biserici în prima Duminică după Rusalii ne spune că, dacă dorim, şi noi putem să ne înscriem pe cărarea bătătorită de sfinţii lui Dumnezeu – fie că suntem preoţi, arhierei, vieţuitori în sfintele mănăstiri sau credincioşi care îşi duc viaţa în sânul familiei. Mântuitorul Hristos ne spune că putem şi noi să dobândim Duhul Sfânt, să ne numărăm în rândul sfinţilor, dacă împlinim trei lucruri: să avem mărturisirea cea dreaptă, iubirea cea dreaptă şi suferinţa cea dreaptă.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

Aşadar, să nu ne ruşinăm de numele Lui, să nu ne ruşinăm că suntem creştini, să nu ne ruşinăm că suntem botezaţi în numele Lui, să nu ne ruşinăm a posti, să nu ne ruşinăm a face milostenie, să nu ne ruşinăm a naşte prunci, să nu ne ruşinăm a-i creşte în frică de Dumnezeu şi în ruşine de oameni. Mai mult, să-L mărturisim pe Hristos.

  Şi-L putem mărturisi prin viaţă de pocăinţă, prin viaţă de rugăciune, prin apărarea familiei şi a valorilor creştine, prin naşterea de prunci şi creşterea lor aşa cum se cuvine. Aceasta este mărturisirea cea dreaptă pe care Hristos ne-o solicită pentru ca şi noi să înţelegem viaţa sfinţilor şi să dobândim puterea Duhului Sfânt.

Un al doilea lucru pe care Hristos ni-l cere în Evanghelie este acela de a aşeza toate lucrurile la nivelul lor, la locul lor cel adevărat. Şi spune Hristos: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să nu iubeşti nimic altceva mai mult decât iubeşti pe Dumnezeu. Este necesar ca omul să-L aşeze pe Dumnezeu înaintea tuturor. Astfel ne arată că inima omului trebuie să fie îndreptată înainte de toate spre Dumnezeu. 

Îndrăznesc a spune că acela care nu-L iubeşte pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, cu toată puterea sa acela nu are capacitatea să iubească în mod autentic nici pe mamă, nici pe tată, nici pe soţie, nici pe soţ, nici pe copii. Toţi aceia care iubesc case, rubedenii şi ţarine, mai mult decât pe Dumnezeu, se află în rătăcire. Hristos nu ne spune să abandonăm nici casa, nici ţarina, nici rubedeniile, ci pe toate să le aşezăm pe scara ierarhiei valorilor supreme, acolo unde le este locul.

În fine, al treilea lucru asupra căruia ne atrage atenţia Hristos este că în lume necazuri vom avea. Că există o cruce în viaţa fiecăruia, o cruce pe care numai Dumnezeu singur o ştie şi noi acolo unde ne ducem fiecare viaţa. Iar această cruce, această suferinţă, aceste încercări care ne definesc viaţa, Hristos ne spune să le purtăm cu răbdare, să cerem răbdare de la Dumnezeu pentru ca toată crucea vieţii noastre să o ducem cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste.

Să-L mărturisim, aşadar, pe Hristos, să-L iubim pe El şi să ducem crucea pe care a aşezat-o pe umerii vieţii noastre.http://www.doxologia.ro

ORBUL DIN NAȘTERE ȘI SUFLETELE MOARTE

Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.
Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.
Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: “Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”

Când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor.

Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe.

Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi mulţi nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie).
Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere face dovada Dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.
Noi ocolim “lazării”, dar Iisus îi cunoştea şi îi chema la Sine. Îl cunoştea pe Natanael pe când era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta mai înainte de a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păcatele părinţilor săi, ci ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.

Într-o altă împrejurare, Iisus Se mărturiseşte a fi mai înainte de Avraam; iar în alta, mai înainte de a fi lumea. O icoană îl arată pe Iisus zidindu-l pe Adam. Şi aşa este: “Toate printr-însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei o mai fac şi doctorii, dar a face ochi noi şi încă din aşa material şi pe care îi mai şi trimiţi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mâna Sa din ţărână.

Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii şi ca autor al vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina! Această voinţă a Tatălui s-a aprins în Duhul lui Iisus, prin El luminând lumii adevărul.

Cunoscând Iisus pe orb că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelaţie – descoperire – a Fiului ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui pe care Şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii Sale pământeşti - model pentru noi pământenii – cu această siguranţă dumnezeiască a scuipat pe pământ şi a făcut tină şi a uns ochii orbului, adică găurile ochilor, şi a zis: “Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.

Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi de reparat. Deşi pentru noi oamenii ar fi totuşi un lucru convingător pentru simplul motiv că, până azi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul – aparatul de fotografiat şi altele – dar ştiinţa omenească n-a putut face cu viaţă nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă.

Împărăţia vieţii este Împărăţia lui Dumnezeu. Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei, până la sfârşitul lumii: “Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30).

Deci să ne cunoaştem marginile şi îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.

Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, îi pun pe oameni în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat vederea prin minune.

Vecinii şi cei care îl cunoşteau şi-l văzuseră orb, s-au minunat şi începură a se nedumeri întrebându-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamănă cu el? Iar el zicea: “Eu sunt!” Dar oamenii nu ies aşa uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre Omul care se cheamă Iisus şi care i-a făcut ochii din pământ, nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.

Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru farisei. Deci, de la început ancheta era sortită să iasă rău. Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptându-se cu Dumnezeu. Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în misionar. Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri, despre cum a decurs căpătarea vederii, precum şi despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul îl apăra pe Dătătorul ochilor săi. Fariseii îl huleau zicând că-i un păcătos, deşi unii recunoşteau că un om păcătos nu poate da vedere orbilor. 

Neisprăvind nimic, au chemat pe părinţii orbului. Aceştia, înfricoşaţi de farisei, dau doar mărturia că acesta care a fost orb din naştere, e fiul lor. Dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se lepădau de a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor, că-i în vârstă. Deci însuşi el să grăiască despre sine!

Jidovii se sfătuiseră între ei să dea afară din sinagogă pe oricine va mărturisi pe Iisus că este Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, aşteptatul neamurilor. Aceasta o ştiau toţi, deci şi părinţii orbului, de aceea au şi fugit de un răspuns răspicat, precum că unde nu erau ochii din naştere, numai Dumnezeu putea să-i pună.

Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi-l sileau, în numele lui Dumnezeu,să zică vorbe rele de Iisus, cum că e păcătos. Dar el n-a zis. Şi din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: “Acum v-am zis şi n-aţi auzit? Ce, iarăşi voiţi să auziţi? Au doară, vreţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” Au sărit deci iudeii cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: “Tu eşti ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi ştim că Dumnezeu cu Moise a grăit; iar pe Acesta nu-L ştim de unde este!” (Ioan 9,1-29).
În altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul (Matei 12, 24).

Aşa-i firea omului păcătos; când îi loveşti dracii, îţi zice că tu ai drac. Ajunge la această sucită întorsătură de minte pe care o fac prejudecăţile în capul fariseilor, şi care îi opreşte de a şti de unde este Iisus.

Omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească, şi auzim una dintre cele mai frumoase mărturisiri: “Întru aceasta este minunea că voi nu ştiţi de unde este, iar El a deschis ochii mei. Şi ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).
Aceasta era credinţa tare ca muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.
Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, l-au ocărât: “În păcate tu te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi”, pe cei drepţi, tainele lui Dumnezeu? Şi l-au dat afară.

Iată tragismul situaţiei. Orbul capătă vederea, iar fariseilor li se întunecă mintea, ochii, de mânie asupra lui şi asupra lui Iisus. Un duh rău îi ţine de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să le lumineze şi ochii sufletelor lor.

Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutăţii, care nu are leac, dar are pedeapsă.

Deci să urmărim desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbirii sufleteşti a fariseilor.
Când a auzit Iisus că l-au gonit afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis:“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: “Cine este Acela, Doamne, ca să cred Într-însul?” Şi i-a zis Iisus: “L-ai văzut pe El. Cel ce grăieşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!” şi I s-a închinat Lui.
Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său, Creator al vieţii, dându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiască mărturisire.

De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi.

Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoaşterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.

Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.

A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/predici/ierom-arsenie-boca-orbul-din-nastere-sufletele-oarbe


(Rostul Incercarilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iasi 2004)

IISUS HRISTOS ȘI SAMARINEANCA FOTINI-APA CEA VIE

Motto: 

„Veniţi să vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul ?” (In. 4, 29)

„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.” (In. 4, 34)

„Noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (In. 4, 42)

„Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul.” (In. 8, 31-32)

Ceea ce putem înţelege şi învăţa din întâlnirea dintre Iisus şi femeia samarineancă la fântâna lui Iacov este necesitatea unirii mistice cu Hristos pentru cunoaşterea Adevărului.Pildă în acest sens este însuşi protopărintele şi strămoşul neamului omenesc, Adam - cel care putea cunoaşte tainele vieţii fiind în Rai cu Dumnezeu, pe măsură ce Acesta i le descoperea într-o comunicare ca de la tată la fiu.

 În schimb, prin convorbirea dintre Eva şi şarpe – atunci când omul s-a pus la sfat cu diavolul – iată că omul însuşi devine mincinos, asemeni sfătuitorului său, tatăl minciunii: „el, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (In. 8, 44).Această otravă pe care diavolul o varsă în sânul umanităţii prin falsa îndumnezeire, adică prin înşelare duhovnicească, a avut efect asupra întregii omeniri.Urmaşii lui Adam au alunecat din ce în ce mai mult pe panta rătăcirilor şi a erorilor de tot felul, din cauza îndepărtării continue de Dumnezeu şi de cuvântul Sfintelor Scripturi. Iar în Legea Darului, îndepărtarea de izvorul adevărului se întâmplă prin neascultarea de cuvântul lui Hristos: „Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi” (In. 8, 45). 

Cei mai înverşunaţi potrivnici ai Adevărului s-au arătat a fi dintre iudei – mai ales fariseii şi cărturarii care s-au temut permanent că Persoana şi lucrarea Lui Iisus vor umbri formalismul Legii vechi, care practica o simplă ispăşire exterioară a păcatului: „nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17).Astfel, Iisus a fost urmărit pretutindeni de îndărătnicia şi cerbicia lor, ca şi de lipsa de bunăvoinţă a celor mereu gata de a-I urmări şi răstălmăci fiecare gest şi mişcare sau cuvânt de învăţătură. Vâzându-le dezinteresul total faţă de Adevăr şi răutatatea din suflete, Hristos le-a răspuns: „cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi - pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (In. 8, 47).Între unii ca aceştia a trebuit să vină Iisus şi să Se jertfească (prin moarte pe cruce: „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” – Filip. 2,8) pentru a mântui neamul omenesc şi lumea căzută.

Semnul că omul se află în Adevăr este aflarea lui sub harul divin. Niciodată nu va fi despărţit de Duhul Sfânt omul aflat în lucrare harică. Acesta este contextul în care convorbirea dintre femeia samarineancă şi Hristos se referă la problema rugăciunii şi a mântuirii. Deşi avea în faţă o femeie, Iisus i Se descoperă acesteia prin cuvânt: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (In. 4, 26). Lumea însăşi intră în dialog cu Dumnezeu prin această convorbire dintre samarineancă şi Hristos. Un dialog care ne dă de gândit. Cazul nu este singular. În Sfânta Evanghelie cel mai mult impresionează modul în care Iisus abordează problema păgânilor: „în Capernaum, sluga unui sutaş, care era la el în cinste, fiind bolnavă era să moară” (Lc. 7, 1-2). Acest păgân rosteşte un cuvânt smerit şi plin de bun-simţ, deşi era soldat, şi încă unul de alt neam: „spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Lc. 7, 7).Iisus laudă deschis atitudinea sufletească plină de milă şi compasiune a acestui păgân faţă de semenul său – chiar dacă acesta îi era subordonat: „Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” (Lc. 7, 9). Practic, nu ni se spune ce fel de trăire avea sau ce rugăciuni făcea acest sutaş roman care vădea o predispoziţie reală spre o viaţă dusă în iubire sinceră şi curată faţă de semeni; într-un cuvânt, făcea ale Legii neavând Lege: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rom. 2, 15).

Alt caz pilduitor este cel al femeii canaanence – tot o păgână de neam, în plus având şi o fiică demonizată, aflată prin urmare în grozavă suferinţă.Femeia străbate cale lungă până la Iisus; odată ajunsă însă, întâmpină privirile piezişe şi atitudinea de răceală a celor care Îl urmăreau pretutindeni şi Îl pândeau ca să vadă cum se comportă faţă de cei de alt neam, conform Legii iudaice nefiind permis amestecul cu cei păgâni, care erau socotiţi necuraţi.

Iisus spusese cândva către apostoli: „mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 10, 6). Atunci când vorbim de oile pierdute, trebuie să ne gândim şi la diaspora iudaică; evreii erau răspândiţi peste tot în lume, încă din timpul regelui David, atunci când s-au răzvrătit şi au plecat răspândindu-se printre neamuri. Regatul odată fărâmiţat, poporul s-a împrăştiat printre păgâni, doar seminţiile lui Iuda şi Veniamin rămânând sub sceptrul regelui David. Aşa s-a petrecut de-a lungul istoriei Vechiului Legământ fuziunea socială dintre neamurile păgâne şi iudei. Într-o asemenea conjunctură mulţi iudei s-au păgânizat, dar şi mulţi păgâni au deprins obiceiuri iudaice. 

Iată că femeia canaaneancă se leapădă de orice convenţii sociale, îşi lasă mândria şi toate prejudecăţile deoparte şi începe pur şi simplu să strige: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un demon !” (Mt. 15, 22).În acest moment se descoperă un aspect-cheie al învăţăturii lui Iisus: verificarea în mod indirect a voinţei personale, adică a dorinţei sufleteşti sincere de conlucrare cu Mântuitorul. Din acest punct de vedere, celebra replică patericală: „Dumnezeule, fie că vreau eu, fie că nu vreau – Tu mântuieşte-mă !” apare cumva irelevantă pentru adâncirea sensurilor lucrării duhovniceşti. 

Femeia canaaneancă redă atât lumii iudaice de atunci cât şi nouă celor de astăzi, trăitori în Legea Harului, coordonata de intrare în conlucrare cu Iisus la maximă intensitate.Depăşind categoric aparenţa de normalitate şi de firesc a unei jertfe devenite simplu ritual formalist (făcute adică „de formă”), păgâna cuprinsă şi supusă unei constrângeri dure – durerea resimţită din reaua-pătimire a fiicei ei - canalizează toată puterea îndrăznirii prin curajul convingerii că mântuirea este cu putinţă ! Astfel, ea capătă forţa de a învinge orice obstacol, fie material, fie spiritual sau personal; pentru ea nu mai contează nici distanţa, nici osteneala, nici ruşinea sau umilinţa de a fi respinsă. Ea ştie un singur lucru: că Iisus este singura şansă şi singurul Izvor de izbăvire !

Cu siguranţă că aflase câte ceva din lucrurile extraordinare pe care le săvârşea Iisus; poate chiar simţise că Hristos este Domnul celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt: „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2, 10). Poate chiar văzuse sau auzise despre izbăvirea vreunui demonizat sau tămăduirea vreunui lunatic. Cert este că ea insistă fără preget, cumva până la exasperarea celor din jurul lui Iisus: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră !” (Mt. 15, 23). 

Iniţial se izbeşte de Marele Zid al tăcerii lui Iisus: nici un semn, nici un gest de înduioşare, nici măcar o privire – deşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei scrie că atunci când „a văzut mulţime mare, I S-a făcut milă de ei” (Mt. 14, 14). Tăcerea aceasta divină, de fapt, nu este altceva decât puterea ce-l dezarmează pe om de părerea-de-sine, de impresiile false despre propria persoană, de părerea că ar fi cineva însemnat sau că ar reprezenta ceva important – când, de fapt, noi oamenii suntem doar ceea ce suntem: umbră, vis, nor, pânză de păianjen. 

Răspunsul Domnului Dumnezeu către un rugător al pustiei (consemnat în „Patericul Egiptean”) a cutremurat pe toţi nevoitorii de atunci şi până astăzi: „Doamne, şapte ani am strigat să mă ajuţi în ispită şi să mă izbăvesc, să-mi îndeplineşti dorinţa: cu ce am greşit de nu m-ai auzit ?! – Ba te-am auzit, dar am aşteptat ca să te curăţeşti; acum roagă-te încă şapte ani ca să-ţi îndeplinesc şi dorinţa !

În cazul femeii canaanence, Iisus tace nu pentru a „măsura” trăirea femeii; tăcerea Lui este o măsură de despietrire a inimilor iudeilor nereceptivi şi cârcotaşi la binele făcut celor de alt neam; abia aşteptau prilej de cârteală ca să răstălmăcească atitudinea lui Iisus atunci când ar fi încuviinţat să o primească şi să o ajute pe păgână.

 Iată, însă, că Iisus nu răspunde nimic. Tace, de parcă n-ar auzi. Ba chiar, atunci când vorbeşte, îi dă un răspuns care pare să descurajeze orice iniţiativă sau speranţă: „Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15, 24). Acest mod de a trata suferinţa femeii se pare că i-a înduioşat întrucâtva pe apostoli, care (din câte reiese din contextul povestirii) i-au făcut loc să se poată apropia de Iisus: „iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă !” (Mt. 15, 25). A-L numi „Domn” înseamnă a-I primi învăţătura şi a-L recunoaşte ca Stăpân al sufletului ei, mai presus de idolul canaanit din locaşul de închinare... 

Şi iarăşi Iisus supune unui test psihologic tăria de caracter a femeii. De această dată, referirea ipotetică la raportul dintre iudei şi păgâni ca la deosebirea dintre „fii” şi „câini”, ar fi putut dezgropa firea lăuntrică, ar fi putut stârni o reacţie neaşteptată în faţa unei asemenea încercări. Zicea cândva Iisus: „omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele” (Lc. 6, 45).Femeia canaaneancă însă s-a dovedit a avea un caracter cu totul ales; poate chiar o creştere şi o educaţie demnă de invidiat şi greu de conceput pentru un păgân, lucru deloc imposibil, dacă ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rom. 2, 15). Cu o smerenie rar întâlnită, la auzul cuvintelor „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Mt. 15, 26), ea îi uimeşte pe toţi cei din jur cu inteligenţa şi curajul cu care răspunde provocării implicite. În primul rând, ea nu se poate întoarce fără izbândă la fiica ei: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mt. 15, 27). Aşadar, nici măcar nu pretindea pâinea, îi ajungeau fărâmiturile doar ! 

Impresionaţi, cei de faţă nu mai îndrăzneau nici să murmure. Doar glasul lui Iisus străbate – pentru a câta oară? – pustiul Vechiului Testament în sufletele celor care „au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ier. 5, 21): „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti !” (Mt. 15, 28). Credinţa este cea care provoacă exclamaţia lui Hristos–Dumnezeu, Care niciodată nu o lasă nerăsplătită: „orice veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (In. 14, 13). 

Actul de credinţă trebuie însoţit de rugăciune – care este singura cale de convingere a lui Dumnezeu; dar la credinţă şi stăruinţă trebuie adăugate statornicia şi perseverenţa. Nu poţi abandona lupta doar pentru că ai impresia că nu te aude Dumnezeu; mulţi au pierdut Împărăţia Cerurilor nu atât pentru neîncrederea în ajutorul lui Dumnezeu, cât pentru neîncrederea în rostul propriilor lor eforturi.

În convorbirea dintre femeia samarineancă şi Hristos, însă, este implicată o altă categorie de păgâni. Samarinenii făcuseră parte cândva din regatul lui Israel. Atunci când invadatorii asirieni i-au dus pe evrei în robia babilonică, au populat provincia Samaria cu colonişti păgâni aduşi din alte părţi. Amestecul dintre aceşti venetici şi localnici a format o religie nouă cu elemente păgâne. 

Şi ei credeau în cele cinci cărţi ale lui Moise (cunoscute sub numele de „Pentateuh”), numindu-le chiar „Pentateuhul samarinean” – pe lângă cel iudaic statornicit deja ca Legea cea dreaptă a Vechiului Legământ. Din pricina acestui amestec cu elemente de păgânism, samarinenii nu au fost primiţi la reconstruirea Templului din Ierusalim de către Zorobabel. Preotul Manase i-a îndemnat însă să-şi ridice şi ei un templu pe muntele Garizim (distrus ulterior în jurul anului 129 î.Hr.). Aceste împrejurări istorice au dus la o vrăjmăşie cumplită între iudei şi samarineni. Ca să evite contactul direct cu aceştia din urmă, iudeii ocoleau Samaria în călătoriile lor, preferând un drum mai lung şi mai ostenitor, prin Pereea.

Iisus îi opreşte pe apostolii Săi să se adreseze păgânilor şi să propovăduiască la alte neamuri: „în calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi” (Mt. 10, 5). Şi, totuşi, El Însuşi – Unsul Domnului, Mesia Cel prevestit de profeţi - împlinind lucrarea propovăduirii Evangheliei şi săvârşind opera de mântuire a întregii umanităţi, pătrunde în hotarele Samariei, spre cetatea Sihar.Aceasta corespundea ca localizare vechiului Sichem – loc iubit de patriarhul Iacov şi dăruit fiului său Iosif, cel care va dobândi mare putere de conducere la curtea lui Putifar, faraonul Egiptului. Această moştenire era o adevărată binecuvântare pe lângă ceea ce deja primise: „Deci eu îţi dau ţie, peste ceea ce au fraţii tăi, Sichemul” (Fac. 48, 22). 

Acel loc, lângă Sihar, mai avea şi altă încărcătură: acolo, în vechiul oraş Sichem, i S-a arătat Dumnezeu lui  Avraam pentru prima dată după ieşirea din pământul strămoşilor lui şi intrarea în ţara Canaanului: „Apoi a străbătut Avram ţara aceasta de-a lungul până la locul numit Sichem, până la stejarul Mamvri. Pe atunci trăiau în ţara aceasta Canaaneii. Acolo S-a arătat Domnul lui Avram şi i-a zis: «ţara aceasta o voi da urmaşilor tăi»” (Fac. 12, 6-7). Locul era providenţial: se afla lângă fântâna lui Iacov  care se luptase cu îngerul şi astfel primise numele de „Israel”, pe care avea să-l poarte întreg poporul ales.

Martor ocular nepreţuit, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit, ne prezintă mai întâi un Iisus ostenit, poposind lângă fântână: „iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână” (In. 4, 6). O femeie oarecare, din cetatea Sihar, care venise pentru a scoate apă de acolo, se descoperă a fi o adevărată cunoscătoare a reperelor scripturistice esenţiale. Cunoştea foarte bine neînţelegerea dintre iudei şi samarineni; şi totuşi adoptă o atitudine moderată şi echilibrată, exprimând mai degrabă o anumită nedumerire şi chiar uimire: „iudeii nu au amestec cu samarinenii !” (In. 4,9).

 Ca Om deplin şi Dumnezeu adevărat, Iisus ştia, desigur, cine era şi ce gândea femeia căreia i Se adresase; şi dovedeşte aceasta prin apelul pe care îl face la inteligenţa şi sensibilitatea ei de receptare a mesajului divin, supunând-o totodată la un adevărat test psihologic care viza capacitatea de concentrare asupra problemei în discuţie.În fond, Iisus avea de reparat o veche duşmănie strămoşească: trebuia să împace oamenii din cele două ţinuturi cu aceeaşi Lege şi cu o cunoştinţă comună a Scripturilor. Dar avea şi de înlăturat un altar păgânesc de închinare – cel de pe muntele Garizim. Ţinta era aşadar desfiinţarea unui jertfelnic fără nici o relevanţă religioasă pentru iudei, dar care reprezenta o piatră de poticnire pentru re-unirea celor două ţinuturi sub sceptrul Unuia şi Aceluiaşi Domn şi Dumnezeu al lui Israel. Prin urmare, Iisus mută dialogul în plan uman şi o provoacă zicându-i: „dă-Mi să beau !” (In. 4, 7). Refuzul binelui făcut de unii pentru alţii venea de obicei pe motivul feririi de întinarea cu ceea ce e necurat. Dar Iisus îi înalţă cugetarea inimii în plan spiritual: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie…” (In. 4, 10). Lipsa problematică a ciuturei, a funiei şi a găleţii atinge inima femeii receptive la cuvântul lui Dumnezeu; şi, deodată, îi încolţeşte în minte întrebarea: „de unde, dar, ai apa cea vie ?” (In. 4, 11). Dimensiunea profund teologică a nedumeririi ei se reflectă într-o foarte bună cunoaştere a Legii lui Moise şi a tradiţiei poporului ales. Apoi o altă întrebare se iveşte din inima ei, vădindu-i dispoziţia spre cunoaşterea teologică a trecutului acelor locuri şi locuitori: „nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui ?” (In. 4, 12).Atunci, Hristos-Domnul pronunţă cuvântul Evangheliei, formulând învăţătura despre „apa cea vie” a harului dumnezeiesc, arătând că, dacă după ce bei apa obişnuită iarăşi însetezi, în schimb cine va bea din fântâna Sfintei Scripturi cuvintele vieţii veşnice – nu va mai înseta niciodată: „dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică !” (In. 4, 14). 

În prima clipă se pare că o anumită confuzie se produce în mintea femeii – căci ea se gândeşte imediat la posibilitatea opririi canonului ostenitor de scoatere a apei cu găleata: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot !” (In. 4, 15). Pregătită astfel să primească apa cea vie, „botezul cuvântului” – pentru că sincronizarea dintre Creator şi creaţia Sa deja se realizase, - femeia mai are totuşi un hotar de trecut: harul Duhului Sfânt încă nu intra în sufletul ei pentru că nu se curăţise de păcat – ca una care dusese o viaţă personală tumultoasă, iar acum era „fără lege”, convieţuind cu un bărbat fără nici un legământ, ci doar în desfrâul concubinajului.

Surprinsă de răspunsul lui Iisus, ea îşi recunoaşte păcatul cu deschidere şi sinceritate: „n-am bărbat” (In. 4, 17). „Aceasta adevărat ai spus” (In. 4, 18). De această dată, Iisus, Cunoscătorul inimilor, a lucrat mult mai direct decât în cazul femeii adultere (nu a mai scris în nisip nici păcatele acuzatorilor, nici pe ale ei) ci i le-a descoperit verbal, faţă către faţă: „cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (In. 4, 18). „Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4, 19). Odată curăţită şi eliberată de încărcătura păcatului, femeia îşi pune problema adevăratei şi dreptei închinări, cu privire la locul în care ar fi corect să se roage. Legea lui Iosia din anul 620 î.Hr. a centralizat cultul evreilor la Ierusalim, după găsirea Cărţii în Templu, distrugând altarele păgâne şi reînnodând vechea tradiţie a jertfei aduse la Templul din Ierusalim. Femeia este surprinsă când Iisus dă primele repere de rugăciune în Duh şi Adevăr: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr” (In. 4, 24).Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va simplifica considerabil alegerea locului de închinare, punând accentul pe esenţa rugăciunii: „rugaţi-vă neîncetat !” (Tes. 5, 17), urmând îndemnului Mântuitorului: „privegheaţi şi vă rugaţi !” (Mc. 14, 38). David, Regele care întărise regatul ca cel mai mare şi mai puternic dintre conducătorii poporului, în Duhul Sfânt a dat o altă binecuvântare: „în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul” (Ps. 102, 22).

 Nu locul în care te rogi, ci inima cu care o faci contează. Şi de aceea, atunci când aude că Dumnezeu doreşte o altfel de jertfă decât cea materială, şi anume una duhovnicească, samarineanca îşi aminteşte de cuvintele lui Moise din Lege: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi !” (Deut. 18, 15) - vestind prin aceasta pe Mesia, pe Unsul Domnului. Şi Îi spune lui Iisus: „ştim că va veni Mesia (care se cheamă Hristos); când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (In. 4, 25). Văzând cât de bine pricepe Scripturile şi recunoscându-i sinceritatea dorinţei de cunoaştere, Iisus socoteşte oportun să i Se descopere: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (In. 4, 26). Iar apa cea vie este izvorul harului Duhului Sfânt care curăţeşte firea şi o înnoieşte prin Sfintele Taine: „va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curăţirea de păcat şi de orice altă întinare” (Zah. 13, 1). Hristos vine pe Pământ pentru ca să dăruiască „Apa cea Vie” şi „Pâinea Vieţii”. Adică Botez şi Euharistie. Şi de aceea apostolii, proorocii, ierarhii, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii şi toţi cei ce au crezut în Hristos au devenit „râuri de apă vie” (In. 7, 38). Şi astfel, la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt în chip de limbi de foc îi binecuvinteză pe apostoli, ei se fac răspânditorii apei curgătoare – nesecata comoară a credinţei, prin lucrarea Duhului Sfânt în lume – o veşnică iluminare şi împrospătare spirituală a Duhului Dumnezeiesc: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103,31). Acesta este cuvântul proorocesc din Psalmi care prevesteşte triumful creştinismului, al Botezului, al Crucii şi al Învierii: „spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 8). De aici, prin Cruce şi Înviere, Iisus a spus celor pe care îi învăţa: „noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este” (In. 4, 22).

Sosind ucenicii din cetate, Iisus îi îngăduie în preajma Sa ca să vadă şi să înţeleagă cum trebuie făcută misiunea apostolică de convertire: „se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni n-a zis: «ce o întrebi ?» sau: «ce vorbeşti cu ea ?»” (In. 4, 27).Ea primeşte curaj, har de la Duhul Sfânt, şi (lăsând găleata) pleacă în cetate, zicând mulţimii: „veniţi să vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristosul ?” (In. 4, 29). Demersul ei stârneşte curiozitatea în tot oraşul: „au ieşit din cetate şi au venit către El” (In. 4, 30).Şi atunci Iisus, pur şi simplu a început propovăduirea. Şi astfel, glasul Lui blând şi vorba Lui dulce i-a cucerit pe samarineni: „mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea” (In. 4, 39). Dacă cei din Gadara, după izbăvirea celor doi demonizaţi, L-au renegat pe Iisus începând „să-L roage să se ducă din hotarele lor” (Mc. 5, 17), iată că aici „samarinenii Îl rugau să rămână la ei” (In. 4, 40). Zăbovirea lui Iisus timp de două zile în Sihar este simbolul primirii Evangheliei şi al convertirii poporului la credinţa mântuitoare. În prima zi i-a curăţit la trup – adică le-a prezentat Legea în mod practic, vizibil, „la literă”, amintindu-le de fapt ceea ce ştiau deja de la strămoşii lor. Era o învăţătură uitată, pe care ei însă au recunoscut-o repede şi şi-au însuşit-o de îndată. Iar a doua zi a fost lucrarea Duhului Sfânt în luminarea cetăţii – după literă urmând Duhul, - ţintind  acum însă sufletul şi inima, astfel încât samarinenii devin ei înşişi propovăduitori: „credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (In. 4, 42).

Acelaşi lucru îl vom găsi mai târziu la Saul din Tars, cel care ulterior, numindu-se Pavel, va mărturisi ca şi samarinenii: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20). Şi aceştia, la rândul lor, atunci când au ajuns să mărturisească şi să creadă că Iisus este cu adevărat Hristosul, au trecut printr-o stare asemănătoare celei în care Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa, în Emaus, L-au cunoscut pe Hristos Cel Înviat: „s-au deschis ochii lor” (Lc. 24, 31), când „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45).

La fel ca şi sfintele mironosiţe, mai târziu samarineanca va mărturisi pe Hristos în timpul împăratului roman Nero, precum atestă Sinaxarul Bisericii, împreună cu toată familia ei, care va fi martirizată şi va mărturisi adevărul că Iisus este Hristosul lui Dumnezeu, Mesia Cel profeţit de prooroci, în ciuda chinurilor înfricoşătoare la care a fost supusă. Şi iarăşi, în ciuda cuvîntului apostolic - „femeile să tacă în biserică” (I Cor. 14, 34), samarineanca Fotini (acesta fiind numele ei de botez) a mărturisit cu tărie: „mi-a spus toate câte am făcut” (In. 4,39) ca una care nu se ferea a recunoaşte că „ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos” (In. 4,25), precum Sfântul Apostol Pavel însuşi va zice: „iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. 6,14) căci „noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24).

Alături de şi împreună cu sfintele femei din vremea Vechiului Legământ şi sfintele femei mironosiţe, femeia samarineancă deschide în lume cartea luminoasă a feminităţii creştine – prin pragmatism şi curaj, prin demnitate şi onoare, dar şi prin capacitatea de a sintetiza şi a trăi învăţătura lui Iisus prin harul Sfântului Duh. Astfel, dintr-o simplă femeie cărăuşă de apă cu găleata de la fântâna lui Iacov, avea să devină una întocmai cu apostolii şi să dobândească dintru început credinţa fermă şi de nezdruncinat în adevărul Dumnezeirii lui Hristos: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (In. 4,26). În chiar clipa aceea femeia a înălţat lucrarea materială (simplă filantropie a adăpării celui însetat) la lucrarea cea duhovnicească, la apa cea vie şi veşnică, începând misiunea de propovăduire a Legii celei Noi a lui Iisus şi convertirea întregii cetăţi Sihar de la idolatrie la credinţa în Hristos: „veniţi de vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul ?” (In. 4, 29), drept pentru care „au ieşit din cetate şi au venit către El” (In. 4, 30).

      
Astfel, samarineanca se face sol sfânt şi crainic al Adevărului, devine eroina Siharului. Devine purtătoarea mesajului divin al lui Hristos şi vas ales al Duhului Sfânt, fântână sfinţită prin puterea cuvântului mesianic, plină de apă vie spre adăparea tuturor sufletelor însetate care vor bea dintr-însa: „veniţi să vedeţi un Om Care mi-a spus toate câte am făcut !” (In. 4, 29). 

În icoana femeii samarinence regăsim chipurile bunicuţelor, mamelor şi surorilor credincioase, care L-au adus pe Hristos în inimile celornecunoscători de Dumnezeu în vremurile tulburi ale ateismului, ca şi în vremurile grele de războaie, atunci când credinţa nu mai era îngăduită a sta în icoane, troiţe sau  în   biserici,  ci  adăsta  tăinuită  în  inimile  samarinencelor  acestui  neam  românesc  mult încercat. Prin pilda lor putem zice şi noi că femeile noastre simple, curate şi credincioase ne-au învăţat precum Maica Domnului, pururea-Fecioara Maria: „Faceţi orice vă va spune !” (In. 2, 5)„Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred” (Rom. 3, 22) „pentru ca, precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 5, 21)„Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” . http://www.parintelecalistrat.com

DUMINICA SLĂBĂNOGULUI-PREDICA PĂRINTELUI CALISTRAT