CHEMAREA LUI HRISTOS

 

“Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe  pământ  ca  mijlocitor pentru  tine la  Tatăl. Tu  eşti  Mie  totul,  frate  împreună  moştenitor, prieten.  Ce doreşti mai mult?"

Pe noi ne cheamă Dumnezeu la pocăinţă; astăzi lumea s-a făcut comodă, nu mai vrea să ştie de nevoinţă.Deşi Împărăţia lui Dumnezeu este o comoară, noi vrem s-o luăm fără să săpăm.

Este o chemare la sfinţenie, sfinţenia însemnând nu numai un tipic strict în viaţă, ci mai ales cultivarea bunătăţii. În zadar postim, citim la Psaltire, facem metanii, dacă ne comportăm cu răutate; e ca şi cum luăm medicamente care nu-şi mai fac efectul.


Este o chemare la pacea sufletelor departe de războiul poftelor. „Nimeni dintre cei legaţi cu pofte şi cu desfătări lumeşti nu este vrednic să vină” (rugăciune ce o spune preotul în taină în timpul Sfintei Liturghii). „Cine tânjeşte păcătuieşte” – spun Sfinţii Părinţi. Dorinţele noastre din care se nasc multe gânduri ne fac ca în timpul Sfintei Liturghii, deşi suntem în biserică cu trupul, totuşi să fim departe prin gândurile noastre.


Este o chemare a conştiinţei. Omul pe care nu-l mustră conştiinţa este mort sufleteşte. Conştiinţa este acel cocoş care cântă şi ne aduce aminte, ca oarecând Apostolului Petru, că am greşit. Ea ne îndeamnă să ne cerem iertare şi să ne împăcăm cu Cel pe Care prin purtarea noastră L-am trădat.


Este chemarea la împărtăşirea cu Hristos. Ca să ne împărtăşim cu Preacuratele Taine trebuie să avem ceva din asemănarea lui Hristos; ceea ce Hristos a făcut pe pământ să fie pentru noi un exemplu.

Este o chemare de la întuneric la lumină, la lumina cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi.

 Dar noi, credincioşii, suntem căldicei, aplaudăm sau lăcrimăm de la galerie, ne lasăm diluaţi de o atmosferă de telenovelă sud-americană şi ne simţim bine. Un „bine” în care Hristos este doar un fel de scuză permanentă pentru greşelile noastre, relaţia cu El fiind pretextul obţinerii confortului psihic şi nu prilej de desăvârşire duhovnicească. Hristos, Biserica, Tainele, preotul, sărbătorile creştine sunt aşezate în vitrina sufletului nostru precum nişte bibelouri ieftine. Lucitoare, să se minuneze vecinii de ele, împietrite şi prăfuite în spatele unui geam. Se apropie Crăciunul, se apropie Sfintele Paşti, atunci ne amintim de bibelouri şi le curăţăm un pic, le punem mai în faţă, să le vadă lumea. 

Însă, grozăvia nu se opreşte aici. Rătăcirile ne determină să fim crucificatori. Răul făcut semenilor, furtul care provoacă sărăcia poporului, minciuna care rătăceşte suflete, fariseismul care sminteşte stăpânind peste negoţul cu veşnicia, autoîndumnezeirea, suprema rătăcire care proclamă pe om centrul universului, toată această beznă, ne dă chipul şi fapta evreilor din vechime, care L-au dat pe Hristos, pentru a fi bătut în cuie, pe crucea Golgotei.

Este greu să mai mărturiseşti. Oamenii pleacă plictisiţi la auzul cuvintelor tale, care le sunt de neînţeles, şi sunt temători să-ţi urmeze în faptele prin care te împotriveşti celor puternici ai vremurilor noastre. Predicatorii se simt concuraţi în afacerea lor cu mărfuri sfinte, până şi propriul suflet se chirceşte sub durerile ispitei. ”.

 

                                    SURSA:( RĂZBOI întru  CUVÂNT )